Sen. Lyman Trumbull (R-IL)
În timpul Războiului Civil, republicanii din cel de-al 37-lea Congres au reușit să facă să treacă prin Capitoliu două acte legislative majore care au ajutat la eliberarea anumitor tipuri de sclavi confederați. Totuși, aceste acte de „confiscare” au fost de atunci în mare parte uitate, deoarece impactul lor asupra luptei pentru abolirea sclaviei a fost copleșit de politica de emancipare a lui Lincoln. Cu toate acestea, aceste acte au rămas în vigoare pe tot parcursul războiului și se poate spune că au declanșat decizia crucială a lui Lincoln de a emancipa sclavii prin decret militar începând cu 1 ianuarie 1863.
Prima lege de confiscare (6 august 1861) nu a fost o lege de eliberare explicită, dar a autorizat oficialii armatei Uniunii să confiște orice sclavi angajați de armata confederată. A patra secțiune a statutului suna astfel:
„Că ori de câte ori, în timpul actualei insurecții împotriva guvernului Statelor Unite, orice persoană despre care se pretinde că este ținută la muncă sau la serviciu în conformitate cu legea oricărui stat, va fi obligată sau i se va permite de către persoana căreia i se pretinde că i se datorează această muncă sau acest serviciu, sau de către agentul legal al acestei persoane, să ia armele împotriva Statelor Unite, sau va fi obligată sau i se va permite de către persoana căreia i se pretinde că i se datorează această muncă sau acest serviciu, sau de către agentul său legal, să lucreze sau să fie angajată în sau pe orice fortăreață, șantier naval, doc, arsenal, navă, tranșee sau în orice alt serviciu militar sau naval, împotriva guvernului și a autorității legale a Statelor Unite, atunci, și în fiecare caz de acest fel, persoana căreia i se pretinde că i se cuvine o astfel de muncă sau un astfel de serviciu renunță la dreptul său la o astfel de muncă, în pofida oricărei legi a statului sau a Statelor Unite care prevede contrariul. Ori de câte ori, ulterior, persoana care revendică o astfel de muncă sau un astfel de serviciu va încerca să își valorifice creanța, va constitui un răspuns complet și suficient la această revendicare faptul că persoana a cărei muncă sau serviciu este revendicat a fost angajată într-un serviciu ostil împotriva guvernului Statelor Unite, contrar dispozițiilor prezentei legi.”
Deși prima lege de confiscare nu a fost o lege de libertate explicită, prin faptul că nu a încercat nici să definească statutul juridic al sclavilor „confiscați”, nici să abordeze pe deplin preocupările așa-numiților contrabandiști, a avut totuși efectul de a crește răspândirea libertății aproape imediat, datorită instrucțiunilor secretarului de război Simon Cameron (8 august, 1861) care îi îndrumau pe ofițerii armatei să primească și să protejeze fugarii atât de la stăpânii neloiali, cât și de la cei loiali, sugerând că aceasta era singura modalitate practică de a proceda și că, în cele din urmă, Congresul va trebui să găsească o modalitate de a oferi „o compensație echitabilă stăpânilor loiali”.”
Instrucțiunile lui Cameron nu au fost însă urmate în mod uniform, iar un număr de ofițeri ai Uniunii au continuat să returneze sclavii fugari sau să refuze protecția fugarilor. În următoarele câteva luni, această situație a provocat ciocniri repetate între politicienii republicani și anumiți generali ai Uniunii cu privire la ceea ce prevedea legea și ceea ce cereau necesitățile militare. Un schimb remarcabil a avut loc între secretarul de stat William Seward și generalul George B. McClellan în decembrie 1861. Argumente ca acestea au determinat în cele din urmă Congresul să dezbată și să adopte o a doua lege a confiscării (17 iulie 1862), care a depășit cu mult prima lege, declarând confiscarea drept pedeapsă pentru trădare și catalogând sclavii confederați drept „prizonieri de război” care urmau să fie „liberi pentru totdeauna”. De asemenea, Congresul și-a extins politica de confiscare pentru a include orice sclavi angajați de stăpânii neloiali de oriunde – nu doar pe cei angajați de armatele sau marina rebelă. Secțiunea cheie a statutului în ceea ce privește emanciparea a fost secțiunea 9:
„Că toți sclavii persoanelor care vor fi angajate de acum înainte în rebeliune împotriva guvernului Statelor Unite, sau care vor oferi în vreun fel ajutor sau confort în acest sens, evadând de la astfel de persoane și refugiindu-se în interiorul liniilor armatei; și toți sclavii capturați de la astfel de persoane sau dezertați de către acestea și care ajung sub controlul guvernului Statelor Unite; și toți sclavii unei astfel de persoane găsiți în orice loc ocupat de forțele rebele și apoi ocupat de forțele Statelor Unite, vor fi considerați prizonieri de război și vor fi liberi pentru totdeauna de servitutea lor și nu vor mai fi deținuți ca sclavi.”
Abraham Lincoln a semnat noul statut de confiscare joi, 17 iulie 1862, dar a făcut-o cu reticență, convins fiind că era atât neconstituțional, cât și nepractic. El a redactat, de fapt, un mesaj de veto la începutul acelei săptămâni, dar, în urma unor negocieri de ultim moment, președintele și Congresul au reușit să evite o confruntare dramatică. Cu toate acestea, președintele Lincoln a emis mesajul de veto cu semnătura sa (ceea ce astăzi se numește declarație prezidențială de semnare) și a început să facă planuri pentru a înlocui confiscarea congresională cu propria sa politică de emancipare, prezentată în prima sa formă de proiect Cabinetului său marți, 22 iulie 1862.
Politica de confiscare a Congresului a avut mulți „autori” și a provocat numeroase argumente în dezbaterile din Cameră și Senat. Cu toate acestea, nicio figură nu a fost mai importantă pentru dezvoltarea acestei politici decât senatorul Lyman Trumbull, un republican din Illinois, care a prezidat Comisia Judiciară a Senatului. În aceste condiții, el ar putea fi considerat, de asemenea, un „Mare Emancipator” din Illinois. Puteți răsfoi sau căuta dezbaterile Congresului privind confiscarea online prin intermediul „A Century of Lawmaking”, o colecție masivă de documente ale Congresului, oferită de Biblioteca Congresului.