Performanța fondurilor este adesea considerată a fi testul de foc al managementului fondurilor, iar în contextul instituțional, măsurarea exactă este o necesitate. În acest scop, instituțiile măsoară performanța fiecărui fond (și, de obicei, în scopuri interne, a componentelor fiecărui fond) pe care îl administrează, iar performanța este măsurată și de firme externe specializate în măsurarea performanței. Cele mai importante firme de măsurare a performanței (de exemplu, Russell Investment Group în SUA sau BI-SAM în Europa) compilează date agregate din industrie, de exemplu, care arată cum au performat fondurile în general în raport cu anumiți indici de performanță și grupuri de colegi în diferite perioade de timp.
Într-un caz tipic (să spunem un fond de acțiuni), calculul ar fi efectuat (în ceea ce privește clientul) în fiecare trimestru și ar arăta o schimbare procentuală față de trimestrul anterior (de exemplu, +4,6% randament total în dolari americani). Această cifră ar fi comparată cu alte fonduri similare gestionate în cadrul instituției (în scopul monitorizării controalelor interne), cu datele de performanță pentru fondurile din grupul de colegi și cu indicii relevanți (dacă sunt disponibili) sau cu indicii de referință de performanță personalizați, dacă este cazul. Firmele specializate în măsurarea performanțelor calculează datele pe cuartile și decile și s-ar acorda o atenție deosebită clasamentului (percentila) al oricărui fond.
Este probabil oportun ca o firmă de investiții să își convingă clienții să evalueze performanțele pe perioade mai lungi (de exemplu, 3-5 ani) pentru a netezi fluctuațiile pe termen foarte scurt ale performanțelor și influența ciclului economic. Cu toate acestea, acest lucru poate fi dificil și, la nivelul întregii industrii, există o preocupare serioasă pentru cifrele pe termen scurt și pentru efectul asupra relației cu clienții (și riscurile de afaceri rezultate pentru instituții).
O problemă permanentă este dacă să se măsoare performanța înainte sau după impozitare. Măsurarea după impozitare reprezintă beneficiul pentru investitor, dar pozițiile fiscale ale investitorilor pot varia. Măsurarea înainte de impozitare poate fi înșelătoare, în special în regimurile care impozitează câștigurile de capital realizate (și nu cele nerealizate). Astfel, este posibil ca managerii activi de succes (măsurați înainte de impozitare) să producă rezultate lamentabile după impozitare. O soluție posibilă este raportarea poziției după impozitare a unor contribuabili standard.
Măsurarea performanței ajustate la riscEdit
Măsurarea performanței nu trebuie să se reducă doar la evaluarea randamentelor fondurilor, ci trebuie să integreze și alte elemente ale fondurilor care ar fi de interes pentru investitori, cum ar fi măsurarea riscului asumat. Mai multe alte aspecte fac, de asemenea, parte din măsurarea performanței: evaluarea dacă managerii au reușit să își atingă obiectivul, adică dacă randamentul lor a fost suficient de ridicat pentru a recompensa riscurile asumate; cum se compară cu colegii lor; și, în cele din urmă, dacă rezultatele gestionării portofoliului s-au datorat norocului sau priceperii managerului. Nevoia de a răspunde la toate aceste întrebări a dus la dezvoltarea unor măsuri de performanță mai sofisticate, dintre care multe își au originea în teoria modernă a portofoliului. Teoria modernă a portofoliului a stabilit legătura cantitativă care există între riscul și randamentul portofoliului. Modelul de evaluare a activelor de capital (CAPM) dezvoltat de Sharpe (1964) a evidențiat noțiunea de recompensare a riscului și a produs primii indicatori de performanță, fie că este vorba de ratele ajustate la risc (raportul Sharpe, raportul de informare) sau de randamentele diferențiale în comparație cu indicii de referință (alphas). Raportul Sharpe este cel mai simplu și cel mai cunoscut indicator de performanță. Acesta măsoară randamentul unui portofoliu în plus față de rata fără risc, raportat la riscul total al portofoliului. Se spune că această măsură este absolută, deoarece nu se referă la niciun indice de referință, evitându-se astfel dezavantajele legate de o alegere necorespunzătoare a indicelui de referință. În același timp, nu permite separarea performanței pieței pe care este investit portofoliul de cea a managerului. Raportul de informare este o formă mai generală a raportului Sharpe, în care activul fără risc este înlocuit cu un portofoliu de referință. Această măsură este relativă, deoarece evaluează performanța portofoliului în raport cu un indice de referință, ceea ce face ca rezultatul să depindă în mare măsură de această alegere a indicelui de referință.
Alfa de portofoliu se obține prin măsurarea diferenței dintre randamentul portofoliului și cel al unui portofoliu de referință. Această măsură pare a fi singura măsură de performanță fiabilă pentru a evalua managementul activ. De fapt, trebuie să facem distincția între randamentele normale, asigurate de răsplata echitabilă a expunerii portofoliului la diferite riscuri și obținute prin gestionarea pasivă, și performanțele anormale (sau supraperformanțele) datorate abilității (sau norocului) managerului, fie că este vorba de sincronizarea pieței, de selectarea acțiunilor sau de noroc. Prima componentă este legată de alegerile de alocare și de stil de investiții, care pot să nu se afle sub controlul exclusiv al managerului și depinde de contextul economic, în timp ce a doua componentă este o evaluare a succesului deciziilor managerului. Numai cea din urmă, măsurată prin alfa, permite evaluarea adevăratei performanțe a managerului (dar atunci, numai dacă se presupune că orice depășire a performanței se datorează priceperii și nu norocului).
Reneficiul portofoliului poate fi evaluat cu ajutorul modelelor factoriale. Primul model, propus de Jensen (1968), se bazează pe CAPM și explică randamentele portofoliilor cu indicele de piață ca unic factor. Cu toate acestea, devine rapid clar că un singur factor nu este suficient pentru a explica foarte bine randamentele și că trebuie luați în considerare și alți factori. Modelele multifactoriale au fost dezvoltate ca o alternativă la CAPM, permițând o mai bună descriere a riscurilor de portofoliu și o evaluare mai precisă a performanței unui portofoliu. De exemplu, Fama și French (1993) au evidențiat doi factori importanți care caracterizează riscul unei companii, în plus față de riscul de piață. Acești factori sunt rata de rentabilitate și dimensiunea societății, măsurată prin capitalizarea de piață. Prin urmare, Fama și French au propus un model cu trei factori pentru a descrie randamentele normale ale portofoliului (modelul cu trei factori Fama-French). Carhart (1997) a propus să se adauge impulsul ca al patrulea factor pentru a permite luarea în considerare a persistenței pe termen scurt a randamentelor. De asemenea, de interes pentru măsurarea performanței este și modelul de analiză a stilului lui Sharpe (1992), în care factorii sunt indici de stil. Acest model permite elaborarea unui indice de referință personalizat pentru fiecare portofoliu, utilizând combinația liniară a indicilor de stil care replică cel mai bine alocarea stilului de portofoliu, și conduce la o evaluare precisă a alfa portofoliului.
.