Termenul apare pentru prima dată în textele clasice ca Ἀλβίων Albíōn sau Ἀλουΐων Alouíōn (în scrierile lui Ptolemeu în limba greacă), iar mai târziu ca Albion în documentele latine. Din punct de vedere istoric, termenul se referă la Marea Britanie ca întreg și se bazează în cele din urmă pe rădăcina indo-europeană pentru „alb”. Ulterior, a ajuns să fie folosit de vorbitorii de gaelică sub forma Alba (dativul Albainn, genitivul Albann, în prezent învechit) ca nume dat fostului regat al picților care, atunci când a fost folosit pentru prima dată în acest sens (în jurul timpului regelui Causantín mac Áeda (Constantin al II-lea, 943-952)), se extinsese. Regiunea Breadalbane (Bràghad Albann, partea superioară a „Alba”) își trage și ea numele de aici.
Cu timpul, acel regat a încorporat și altele la teritoriile din sud. În perioada înalt-medievală a redevenit latinizat ca „Albania” (nu este clar dacă în cele din urmă ar putea împărtăși același etimon cu Albania modernă). Acest din urmă cuvânt a fost folosit în principal de scriitorii celto-latini și, cel mai cunoscut, de Geoffrey de Monmouth. Acest cuvânt a fost cel care a trecut în engleza medie ca Albany, deși foarte rar a fost folosit pentru Regatul Scoției, ci mai degrabă pentru Ducatul fictiv de Albany. De la acesta din urmă își trag numele Albany, capitala statului american New York, și Albany, Australia de Vest.
Apare și în forma literară anglicizată Albyn, ca în Childe Harold a lui Byron:
Și sălbatic și înalt a răsărit ‘Cameron’s gathering’,The war-not of Lochiel, which Albyn’s hills Have heard, and heard, too, have her Saxon foes