Seaplane, oricare dintr-o clasă de avioane care pot ateriza, pluti și decola pe apă. Hidroavioanele cu carena asemănătoare unei bărci sunt cunoscute și sub numele de bărci zburătoare, iar cele cu pontoane sau flotoare separate sub numele de hidroavioane. Primele hidroavioane practice au fost construite și pilotate în Statele Unite de Glenn H. Curtiss, în 1911 și 1912. Invențiile lui Curtiss au dus la apariția avioanelor F-boat britanice din Primul Război Mondial, care au dat naștere unor misiuni aeriene navale precum patrularea deasupra oceanului, lupta antisubmarin, amplasarea de mine și salvarea aeromaritimă. După război, versiunile comerciale ale acelorași hidroavioane au stabilit recordurile de autonomie și de anduranță ale vremii. În 1919, NC-4 al marinei americane, bazat pe apă, a efectuat prima traversare a Atlanticului de Nord, via Azore. Până la sfârșitul anilor 1920, cele mai mari și mai rapide avioane din lume erau hidroavioanele. Utilitatea și versatilitatea lor au fost evidențiate de un zbor sovietic al unui ANT-4 echipat cu flotoare de la Moscova la New York City în 1929, via Siberia, și de flotele de avioane italiene care au zburat de la Roma la Rio de Janeiro și de la Roma la Chicago în anii 1930. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, importanța militară și comercială a hidroavioanelor s-a diminuat treptat, în parte din cauza creșterii razei de acțiune a avioanelor terestre și în parte din cauza construcției de baze terestre și de portavioane. După cel de-al Doilea Război Mondial, dezvoltarea avioanelor cu baza pe apă a continuat, dar numai la scară redusă.
Prin amabilitatea U.S. Navy P5M-2 Navy
Un hidroavion trebuie să aibă o flotabilitate suficientă pentru a pluti pe apă și trebuie să aibă, de asemenea, un mijloc de a-și susține greutatea în timp ce se deplasează de-a lungul suprafeței apei la viteze de până la viteze de zbor. Trebuie să fie capabil să decoleze și să aterizeze cu o marjă de stabilitate și control din partea pilotului; structura sa trebuie să fie suficient de puternică pentru a rezista la șocul aterizării; iar rezistența sa la apă trebuie să fie suficient de scăzută pentru a permite curse de decolare rezonabil de scurte.
Modalitățile de îndeplinire a acestor cerințe au fost furnizate de Curtiss în două forme. El a dezvoltat hidroavionul cu flotoare, care este în esență un avion terestru cu flotoare sau pontoane plutitoare înlocuite cu roți de aterizare, și barca zburătoare, în care flotorul principal și fuselajul sunt combinate într-un singur corp asemănător unei bărci. În ambele cazuri, designul plutitorului include un fund în trepte pentru a facilita decolarea. Pe măsură ce viteza și portanța cresc, hidroavionul se ridică pe treptele sale, astfel încât abia zgârie apa, frecarea fiind minimă. Hidroavioanele cu un singur flotor și bărcile zburătoare cu un singur corp au nevoie de flotoare laterale sau de flotoare în vârful aripilor pentru a le menține în poziție verticală. Hidroavioanele cu două flotoare nu au nevoie de flotoare auxiliare, la fel ca și ambarcațiunile zburătoare cu două corpuri și ambarcațiunile cu un singur corp cu aripioare, sau sponsoane, situate la linia de plutire.
Adaptarea unui tren de aterizare cu roți retractabile la un hidroavion cu flotoare sau la o ambarcațiune zburătoare, realizată tot de Curtiss, a creat aeronava amfibie capabilă să opereze de pe piste de aterizare sau de pe apă. O dezvoltare de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost avionul pantobase, sau all-base, care încorporează dispozitive pentru operare de pe apă sau de pe o varietate de suprafețe nepregătite, cum ar fi zăpada, gheața, noroiul și gazonul.
.