Tratament comportamental pentru copiii cu anxietate

Când un copil dă semne de anxietate, avem tendința de a crede că aceasta va dispărea – este doar nervos sau timid și îi va trece. Dar atunci când anxietatea devine atât de intensă încât interferează serios cu viața copilului și cu viața familiei sale, este important să primească ajutor.

Anxietatea gravă netratată tinde să se înrăutățească în timp, nu să se amelioreze, deoarece copilul învață că evitarea funcționează în reducerea anxietății, cel puțin pe termen scurt. Dar, pe măsură ce copilul – și, de fapt, întreaga familie – lucrează pentru a evita declanșarea acelor temeri, acestea nu fac decât să devină mai puternice.

Medicamentul este adesea prescris pentru copiii cu anxietate, la fel ca și pentru adulți. Iar medicamentele – antidepresivele sunt de obicei prima noastră alegere – ajută adesea la reducerea anxietății. Dar ceea ce mulți oameni nu știu este că terapia cognitiv-comportamentală (CBT) poate fi foarte eficientă pentru copiii care sunt anxioși. De fapt, cercetările efectuate de-a lungul a peste 20 de ani au arătat că TCC este cel mai eficient tratament pentru reducerea simptomelor de anxietate severă. Și, spre deosebire de administrarea de medicamente, terapia le oferă copiilor instrumentele necesare pentru a gestiona singuri anxietatea, acum și în viitor.

Ce este terapia cognitiv-comportamentală?

Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe ideea că atât modul în care gândim, cât și modul în care acționăm afectează modul în care ne simțim. Prin schimbarea gândirii care este distorsionată și a comportamentului care este disfuncțional, ne putem schimba emoțiile. În cazul copiilor mai mici, concentrarea mai întâi pe partea comportamentală a TCC poate fi cea mai eficientă. Scopul este, în esență, de a deprinde comportamentul evitant.

Una dintre cele mai importante tehnici din TCC pentru copiii cu anxietate se numește expunerea și prevenirea răspunsului. Ideea de bază este că copiii sunt expuși la lucrurile care le declanșează anxietatea în pași structurați, incrementali și într-un cadru sigur. Pe măsură ce se obișnuiesc cu fiecare dintre factorii declanșatori în parte, anxietatea se estompează și sunt pregătiți să le abordeze pe cele din ce în ce mai puternice.

Terapia de expunere este foarte diferită de terapia de discuție tradițională, în care pacientul și un terapeut ar putea explora rădăcinile anxietății, în speranța de a-i schimba comportamentul. În terapia de expunere încercăm să schimbăm comportamentul pentru a scăpa de frică.

Terapia de expunere este eficientă asupra multor tipuri diferite de anxietate, inclusiv anxietatea de separare, fobii, tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și anxietatea socială.

Bătăușul din creier

Pentru copiii cu tulburări de anxietate, procesul începe prin a-i ajuta, pe ei și pe părinții lor, să se distanțeze de anxietate și să înceapă să se gândească la ea ca la un lucru care este separat de cine sunt ei. Un mod în care fac acest lucru este să-i fac să o conceptualizeze ca pe un „bătăuș din creier” și îi încurajez pe copii să îi dea un nume bătăușului și să îi răspundă acestuia. Copiii cu care am lucrat i-au spus Vrăjitoarea, Domnul Bossy, Chucky, Jokerul și, în cazul unor adolescenți, nume pe care nu le pot repeta aici.

Le explicăm că vom învăța abilități pentru a face față bătăușului, dându-le copiilor ideea că ei își pot controla anxietatea, în loc ca aceasta să îi controleze pe ei.

Relaționat: Ce să faci (și să nu faci) când copiii sunt anxioși

Este, de asemenea, important să îi ajutăm pe copii să înțeleagă cu adevărat modul în care anxietatea lor le afectează viața. De fapt, pot să fac o hartă a lucrurilor pe care un copil nu le poate face din cauza temerilor sale – cum ar fi să doarmă în propriul pat, sau să meargă acasă la un prieten, sau să împartă mesele cu propria familie – și cum îl face să se simtă acest lucru. A-i face pe copii să înțeleagă cum funcționează anxietatea lor și a le câștiga încrederea este important, deoarece următorul pas – confruntarea cu temerile lor – depinde de încrederea lor în mine.

Adoptând observația lui Robert Frost că „singura cale de ocolire este prin”, terapia prin expunere ajută copilul să se confrunte încet și sistematic cu temerile sale, astfel încât să învețe să-și tolereze anxietatea până când aceasta se diminuează, mai degrabă decât să reacționeze căutând reasigurare, evadând, evitând sau angajându-se în comportamente ritualice, cum ar fi spălarea mâinilor.

Cum funcționează terapia prin expunere?

Primul pas este identificarea factorilor declanșatori. Proiectăm o „ierarhie a fricilor” – o serie de provocări incrementale, fiecare dintre ele fiind tolerabilă și care, împreună, construiesc un progres semnificativ. În loc să gândească în termeni de alb și negru – nu pot atinge un câine sau nu pot traversa un pod – copiii sunt rugați să ia în considerare gradele de dificultate. Am putea întreba un copil cu temeri de contaminare, de exemplu: „Pe o scară de la 1 la 10, cât de dificil ar fi să atingi mânerul ușii cu un singur deget? Să atingi și să deschizi ușa?”

Relaționat: Cum duce anxietatea la comportamente perturbatoare

Pentru un copil cu o teamă de vomă, am putea întreba: „Cât de dificil ar fi să scrii cuvântul „vomă”?”. Dacă acesta este un 3, a spune „Voi vomita astăzi” ar putea fi un 5. A vedea un desen animat cu cineva care vomită ar putea fi un 7. A viziona un videoclip real cu cineva care vomită ar putea fi un 9. În vârful ierarhiei ar fi probabil să mănânce ceva despre care copilul crede că îl va face să vomite. Prin clasificarea acestor temeri diferite, copiii ajung să vadă că unele sunt mai puțin extreme și mai ușor de gestionat decât crezuseră.

În continuare, expunem copilul la declanșatorul în forma sa cea mai ușoară posibilă și îl susținem până când anxietatea dispare. Frica, ca orice senzație, se diminuează în timp, iar copiii dobândesc un sentiment de stăpânire pe măsură ce simt cum anxietatea se diminuează.

Tratament intensiv

Cu un copil care este foarte anxios – care, de exemplu, abia își poate părăsi camera de teamă că părinții lui vor muri sau trebuie să se spele pe mâini de zeci de ori pe zi pentru a evita contaminarea – pot lucra cu el de mai multe ori pe săptămână, timp de câteva ore la un moment dat. Facem expuneri în cabinet și apoi, când un copil se simte suficient de confortabil, le facem afară.

Pentru cineva cu anxietate socială, de exemplu, am putea ieși afară purtând pălării prostești sau plimbând o banană în lesă. Pentru cineva căruia îi este frică de contaminare, am putea merge împreună cu autobuzul, sau să dăm mâna cu străinii, apoi să mâncăm chipsuri fără să ne spălăm.

După ce am lucrat prin câteva expuneri și se simte mai încrezător, îi dau teme pentru acasă pentru a exersa ceea ce am făcut în timpul ședințelor. Vrem ca copiii să stăpânească cu adevărat expunerile înainte de a avansa pe scara superioară. Iar părinții sunt învățați să îi ajute pe copii să progreseze, încurajându-i să tolereze sentimentele de anxietate, mai degrabă decât să intervină pentru a-i proteja de anxietatea lor.

Tratamentul pentru nivelurile de severitate ușoară până la moderată durează de obicei între opt și 12 ședințe, iar unii copii fac mai multe progrese dacă iau și medicamente pentru a-și reduce anxietatea, ceea ce îi poate face mai capabili să se angajeze în terapie.

Este important să înțelegem că terapia prin expunere este o muncă grea, atât pentru copii, cât și pentru părinții lor. Dar, pe măsură ce frica se diminuează, copiii se întorc să facă lucrurile care le place să le facă, iar familia recuperează un copil pe care se temea că îl pierduse – și aceasta este o mare recompensă.

Cele mai bune medicamente pentru copiii cu anxietate
De ce anxietatea infantilă trece adesea neobservată (și consecințele)