În filosofia modernă, Immanuel Kant a introdus un nou termen, transcendental, instituind astfel un nou, al treilea sens. În teoria sa despre cunoaștere, acest concept se referă la condiția de posibilitate a cunoașterii însăși. De asemenea, el a opus termenul transcendental termenului transcendent, acesta din urmă însemnând „ceea ce merge dincolo” (transcende) de orice cunoaștere posibilă a unei ființe umane. Pentru el, transcendental însemna cunoașterea despre facultatea noastră cognitivă în ceea ce privește modul în care obiectele sunt posibile a priori. „Eu numesc transcendentală orice cunoaștere dacă este ocupată, nu cu obiectele, ci cu modul în care este posibil să cunoaștem obiectele chiar înainte de a le experimenta”. Prin urmare, metafizica, ca teorie fundamentală și universală, se dovedește a fi o epistemologie. Filosofia transcendentală, în consecință, nu este considerată o formă ontologică tradițională a metafizicii.
Kant echivalează, de asemenea, transcendentalul cu ceea ce este „…în ceea ce privește facultatea de cunoaștere a subiectului”. Ceva este transcendental dacă joacă un rol în modul în care mintea „constituie” obiectele și face posibil ca noi să le experimentăm ca obiecte în primul rând. Cunoașterea obișnuită este cunoașterea obiectelor; cunoașterea transcendentală este cunoașterea modului în care ne este posibil să experimentăm acele obiecte ca obiecte. Acest lucru se bazează pe acceptarea de către Kant a argumentului lui David Hume potrivit căruia anumite caracteristici generale ale obiectelor (de exemplu, persistența, relațiile cauzale) nu pot fi derivate din impresiile senzoriale pe care le avem despre ele. Kant susține că mintea trebuie să contribuie cu aceste trăsături și să ne facă posibilă experimentarea obiectelor ca obiecte. În partea centrală a Criticii rațiunii pure, „Deducția transcendentală a categoriilor”, Kant susține că există o interconexiune profundă între capacitatea de a avea conștiința de sine și capacitatea de a experimenta o lume a obiectelor. Printr-un proces de sinteză, mintea generează atât structura obiectelor, cât și propria sa unitate.
O întrebare metafilosofică discutată de mulți cercetători kantieni este ce este reflecția transcendentală și cum este posibilă reflecția transcendentală în sine. Valentin Balanovskiy arată că acesta este un instrument special inerent conștiinței noastre, ceva prin care indivizii se pot distinge de orice alte obiecte ale realității. Stephen Palmquist interpretează apelul lui Kant la credință ca fiind cea mai eficientă soluție a sa la această problemă.
Pentru Kant, „transcendentul”, spre deosebire de „transcendental”, este ceea ce se află dincolo de ceea ce facultatea noastră de cunoaștere poate cunoaște în mod legitim. Contraargumentul lui Hegel față de Kant a fost acela că a cunoaște o limită înseamnă, de asemenea, a fi conștient de ceea ce aceasta delimitează și, ca atare, de ceea ce se află dincolo de ea – cu alte cuvinte, a fi transcendut-o deja.
.