Un sistem de scriere, denumit tehnic scriere sau ortografie, constă dintr-un set de semne, forme sau structuri vizibile, numite caractere sau grafii, care sunt legate de o anumită structură din sistemul lingvistic. În linii mari, dacă un caracter reprezintă o unitate semnificativă, cum ar fi un morfem sau un cuvânt, ortografia se numește sistem de scriere logografică; dacă reprezintă o silabă, se numește sistem de scriere silabică; dacă reprezintă un segment de silabă, se numește sistem de scriere consonantică sau silabar nevocalizat; iar dacă reprezintă un fonem, se numește sistem alfabetic. (Un alfabet fonetic, cum ar fi Alfabetul Fonetic Internațional conceput de Asociația Fonetică Internațională, este un alfabet conceput pentru a transcrie orice limbă orală într-o scriere comună). În cele din urmă, un sistem de scriere, cum ar fi Hangul, bazat pe trăsăturile articulatorii care stau la baza fonemului (cum ar fi vocea și locul de articulare), se numește un sistem de scriere featural. Aceste relații pot fi reprezentate după cum urmează:
În timp ce sunt cunoscute exemple relativ pure ale acestor tipuri diferite de scriere, majoritatea sistemelor de scriere care au fost folosite în scopuri generale combină proprietăți ale mai multor tipuri.
Semnele picturale, cum ar fi semnele informative de pe un aeroport internațional (în măsura în care pot fi numite în mod corespunzător scriere), pot purta mesaje lingvistice explicite doar datorită setului extrem de limitat de alternative din care un cititor trebuie să aleagă. O astfel de scriere este puțin utilă pentru a transmite mesaje noi, deoarece nu există o convenție de decodare a acestora și, în această măsură, nu poate fi un sistem general de scriere. Cu toate acestea, poate servi eficient unui set limitat de scopuri.
Sistemele generale de scriere analizează toate forma lingvistică în constituenți de sens sau de sunet. Scrierea chineză este în primul rând o scriere logografică; fiecare cuvânt sau morfem este reprezentat de un singur graf sau caracter. Două cuvinte, chiar dacă sună exact la fel, vor fi reprezentate prin caractere complet diferite. Dar, având în vedere că numărul de cuvinte care se pot distinge într-o limbă poate ajunge la zeci de mii (engleza scrisă are un vocabular înregistrat de peste 500.000 de cuvinte), numărul de caractere logografice care trebuie memorate este extrem de mare.
Silabarele oferă un simbol distinctiv pentru fiecare silabă distinctă. O silabă este o unitate de vorbire compusă dintr-un sunet vocalic sau o combinație de sunete consonantice și vocale; sunetele pa, pe, pi, po, pu sunt silabe diferite și sunt ușor de distins într-un cuvânt. Cuvântul hârtie are două silabe, pa-per. Un silabar, cum ar fi Linear B, scrierea miceniană care datează din aproximativ 1400 î.Hr. ar avea un grafic pentru fiecare dintre aceste silabe. Silabele sunt unitățile de vorbire cele mai ușor de distins; în consecință, cele mai timpurii sisteme de scriere bazate pe sunete, sau fonografice, sunt silabice. Numărul de silabe dintr-o limbă, deși diferă considerabil de la o limbă la alta, este întotdeauna destul de mare; prin urmare, pot fi necesare câteva sute de grafii pentru a realiza un silabar funcțional. Chiar și atunci, astfel de sisteme de scriere sunt departe de a fi explicite, deoarece orice șir de grafii silabice poate fi citit în mai multe moduri diferite. Citirea unei astfel de scrieri s-ar baza pe cunoștințele anterioare ale cititorului și pe abilitatea acestuia de a lucra din context, împreună cu unele presupuneri.
Sistemele de scriere consonantică, după cum sugerează și numele, reprezintă valoarea consonantică a unei silabe, ignorând elementul vocalic. Un astfel de sistem, prin urmare, ar reprezenta silabele pa, pe, pi, po, pu cu un singur caracter. Astfel de scrieri au grafice pentru sunetele consonantice, dar nu și pentru sunetele vocalice, ceea ce face ca determinarea silabei care este reprezentată să presupună un anumit grad de ghicire. Cu toate acestea, această ambiguitate nu ar trebui să fie subliniată prea mult. Atunci când un sistem consonantic este folosit pentru a reprezenta o limbă precum engleza, în care vocalele diferențiază morfeme rădăcină (în engleză, pat, pet, pit, pot, put sunt toate morfeme diferite), renunțarea la vocală are ca rezultat o expresie scrisă extrem de ambiguă, care poate fi înțeleasă doar de un cititor care are deja o idee bună despre conținutul mesajului scris. Dar în limbile semitice, cum ar fi ebraica și araba, absența caracterelor care reprezintă vocale este mult mai puțin gravă, deoarece în aceste limbi diferențele dintre vocale nu fac, în general, distincția între morfeme. Diferențele de vocală marchează inflexiuni, cum ar fi timpul și aspectul, care, deși au o anumită importanță pentru reprezentarea sensului, sunt atât mai ușor de recuperat din context, cât și mai puțin susceptibile de a schimba sensul general. Eșecul de a observa relația intimă dintre structura morfofonemică a limbii și tipul de ortografie i-a determinat pe unii cercetători să subestimeze eficiența sistemelor de scriere consonantice și, poate, să supraestimeze centralitatea invenției alfabetului în evoluția culturii occidentale.
Sistemele de scriere alfabetică reprezintă structura fonologică a limbii. Cel mai mic segment pronunțabil al vorbirii este o silabă, dar o silabă poate fi analizată în constituenții distinctivi de bază numiți foneme. Silaba pa este produsă prin trecerea unei coloane de aer prin corzile vocale, acțiune care constituie elementul vocalic, delimitată la început de eliberarea bruscă a aerului prin buze, acțiune care constituie elementul consonantic. Realizarea alfabetului constă în analiza silabei în constituenții consonantici și vocalici care stau la baza ei. Economia de reprezentare provine din faptul că un număr mare de silabe poate fi generat dintr-un set mic de acești constituenți. Un alfabet format din 21 de consoane și 5 vocale poate genera 105 silabe simple de consoană și vocală și peste 2.000 de silabe de consoană, vocală și consoană-consoană. Pe scurt, un alfabet poate reprezenta o gamă completă de diferențe fonologice. Este un alfabet deosebit de potrivit pentru a reprezenta o limbă în care diferențele morfologice sunt marcate în diferențe fonologice; este mai puțin util pentru o limbă precum chineza, în care o silabă reprezintă un număr mare de morfeme. Pentru limba chineză, un sistem logografic este mai eficient.
Sistemele de scriere fetiziană exploatează faptul că nici măcar fonemele nu sunt cele mai fundamentale unități de analiză a vorbirii. Mai degrabă, fonemele pot fi analizate în seturi de trăsături distinctive. Fonemele reprezentate de literele n și d au în comun trăsătura ca limba să atingă creasta alveolară de deasupra dinților superiori. Sistemele de scriere featurală analizează sunetele descrise ca fiind consoane și vocale în trăsăturile lor comune și distinctive. Exemple de sisteme de scriere care utilizează, cel puțin parțial, o abordare de tip featural sunt scrierea coreeană Hangul, creată, conform tradiției, de regele Sejong în secolul al XV-lea, și stenografia Pitman, un sistem de scriere rapidă inventat în Marea Britanie în secolul al XIX-lea. În Hangul, vocalele sunt reprezentate prin linii orizontale sau verticale lungi, distinse prin semne mici, în timp ce consoanele sunt reprezentate prin semne bidimensionale care sugerează articulațiile implicate: perechi de linii reprezentând buzele împreunate, limba atingând cerul gurii, gâtul deschis și altele asemenea. Întrucât sistemul fonologic este organizat în jurul a aproximativ o duzină de astfel de trăsături, o scriere eficientă poate fi construită din 24 de grafice de bază. În plus, un astfel de scenariu face ca silabele să poată fi discriminate vizual, organizându-le în blocuri pentru a facilita citirea rapidă. Astfel de proprietăți l-au determinat pe lingvistul britanic Geoffrey Sampson să spună:
Chiar dacă este sau nu, în cele din urmă, cea mai bună dintre toate scrierile imaginabile pentru coreeană, Han’gul trebuie să se claseze indiscutabil ca una dintre marile realizări intelectuale ale omenirii.
Nicio ortografie nu este un sistem pur. Cel mai clar exemplu de scriere logografică, chineza, constă nu numai în caractere care reprezintă sensuri, ci și în caractere secundare bazate pe similitudinea sonoră pentru reprezentarea unor sensuri care erau greu de imaginat. Prin urmare, se bazează atât pe principiile bazate pe cuvinte, cât și pe cele bazate pe sunete. Pe de altă parte, alfabetele, care se bazează în principal pe sunete, utilizează, de asemenea, șiruri fixe de litere pentru a reprezenta aceeași unitate semnificativă, chiar dacă pronunția acelei unități variază în contexte diferite. Astfel, de exemplu, ortografia comună a rădăcinii photo este păstrată în cuvintele photograph și photography, chiar dacă acestea se pronunță oarecum diferit. Dimpotrivă, alfabetele oferă adesea reprezentări grafice diferite pentru omofone (cuvinte care sună identic, dar au sensuri diferite), pentru a distinge mai clar înțelesurile acestora, ca în carne, meet, mete; pain, pane; be, bee. Unitatea morfemică este atât de fundamentală pentru procesul de citire încât unii lingviști au ajuns la concluzia că, pentru ca o ortografie să fie practică și eficientă, este mai important să ofere o formă vizuală invariantă pentru fiecare unitate semnificativă decât pentru fiecare unitate sonoră.
Modelarea unui sistem de scriere pentru a-l face potrivit pentru o gamă largă de scopuri culturale a necesitat și alte evoluții în afară de inventarea unui sistem de caractere pentru reprezentarea formei lingvistice. Pentru a facilita o recunoaștere rapidă și precisă, forma scrierii a fost îmbunătățită prin introducerea de spații între cuvinte, prin dezvoltarea unor convenții pentru punctuație și paragrafare și prin simplificarea formelor grafice. Această evoluție a continuat prin inventarea tiparului și inventarea fonturilor de caractere (a se vedea istoria tipografiei). Iar pentru a exploata proprietățile estetice ale sistemului de scriere, au fost dezvoltate forme artistice de scriere (vezi caligrafie).
.