| Introducere | Înapoi sus |
Subiectivismul etic susține că nu există proprietăți morale obiective și că enunțurile etice sunt de fapt arbitrare, deoarece nu exprimă adevăruri imuabile. În schimb, afirmațiile morale sunt făcute adevărate sau false prin atitudinile și/sau convențiile observatorilor, iar orice propoziție etică nu face decât să implice o atitudine, o opinie, o preferință personală sau un sentiment avut de cineva. Astfel, pentru ca o afirmație să fie considerată corectă din punct de vedere moral înseamnă pur și simplu că este întâmpinată cu aprobare de către persoana în cauză. Un alt mod de a privi acest lucru este că judecățile despre comportamentul uman sunt modelate de, și în multe feluri limitate la, percepție.
Un subiectivist etic ar argumenta că afirmația „Stalin a fost rău” exprimă o aversiune puternică față de tipurile de lucruri pe care Stalin le-a făcut, dar nu rezultă că este adevărat (sau fals) că Stalin a fost de fapt rău. O altă persoană care nu este de acord cu afirmația din motive pur morale (deși este de acord cu toate faptele neevaluative despre Stalin) nu face o eroare intelectuală, ci pur și simplu are o atitudine diferită.
Este compatibil cu Absolutismul Moral, în sensul că un individ poate considera că anumite precepte morale ale sale se aplică indiferent de circumstanțe, dar este, de asemenea, compatibil cu Relativismul Moral, în sensul că adevărul afirmațiilor morale este relativ la atitudinile indivizilor. Spre deosebire de multe dintre celelalte variante ale Antirealismului Moral, este o teorie cognitivistă, în sensul că susține că propozițiile etice, deși subiective, sunt totuși genul de lucruri care pot fi adevărate sau false, în funcție de aprobarea cui se discută. Ea se află în contrast cu Realismul Moral (conform căruia enunțurile etice sunt independente de atitudinile personale).
Subiectivismul Etic are avantajul de a oferi o explicație simplă, de bun simț, a ceea ce este moralitatea. Chiar dacă opiniile etice au adesea aparența internă de obiectivitate (se simte că facem, sau încercăm să facem, o afirmație obiectivă), acest lucru nu le-ar face să fie așa: ar însemna doar că oamenii au crezut că sunt afirmații de fapt, din cauza naturii asertive a majorității afirmațiilor etice. Acest lucru este complicat și mai mult de faptul că afirmațiile etice au foarte des unele implicații factuale implicite (de exemplu, „Maria este o persoană bună” este probabil, deși nu neapărat, să se bazeze pe anumite fapte despre lucrurile bune pe care Maria tinde să le facă).
Cu toate acestea, Subiectivismul etic prezintă o problemă prin faptul că nu oferă nici o modalitate pentru părțile angajate în dezbaterea etică de a-și rezolva dezacordurile, cerând doar ca fiecare parte să își exercite toleranța prin recunoașterea adevărului la fel de factual al percepțiilor afirmate de oponenți. Acest lucru ocolește efectiv tipul de dileme pe care etica încearcă să le rezolve, și anume să decidă care este lucrul corect de făcut. O altă problemă este că sentimentele și atitudinile se schimbă adesea în timp, pe măsură ce se schimbă cunoștințele, experiența și circumstanțele, ceea ce nu constituie o bază bună pentru deciziile etice.
| Tipuri de subiectivism | Înapoi sus |
Există mai multe variante diferite care pot fi luate în considerare sub titlul de Subiectivism etic:
- Subiectivism simplu: punctul de vedere (în mare parte așa cum a fost descris mai sus) potrivit căruia declarațiile etice reflectă sentimente, preferințe personale și trăiri, mai degrabă decât fapte obiective.
- Subiectivismul individualist: punctul de vedere (propus inițial de Protagoras) potrivit căruia există tot atâtea scale distincte de bine și rău câte indivizi există în lume. Este, de fapt, o formă de egoism, care susține că fiecare ființă umană ar trebui să urmărească exclusiv ceea ce este în interesul propriu.
- Relativism moral (sau relativism etic): punctul de vedere conform căruia pentru ca un lucru să fie corect din punct de vedere moral este ca acesta să fie aprobat de societate, ceea ce duce la concluzia că diferite lucruri sunt corecte pentru oameni în diferite societăți și în diferite perioade istorice.
- Teoria observatorului ideal: punctul de vedere conform căruia ceea ce este corect este determinat de atitudinile pe care le-ar avea un observator ideal ipotetic (o ființă care este perfect rațională, imaginativă și informată). Adam Smith și David Hume au îmbrățișat primele versiuni ale teoriei observatorului ideal, iar Roderick Firth (1917 – 1987) este responsabil pentru o versiune modernă mai sofisticată.