Hell’s Angel: The Life and Times of Sonny Barger and The Hell’s Angels Motorcycle Club
Ralph ‘Sonny’ Barger, cu Keith și Kent Zimmerman
Londra: Fourth Estate, 2000
259 p.
Subiect, metode, bază de date:
Autobiografia lui Ralph ‘Sonny’ Barger, timp de zeci de ani una dintre figurile marcante ale Clubului de Motocicliști Hell’s Angels.
Contenit:
Ralph Barger, născut în 1938, a crescut în California în anii 1940 și la începutul anilor 1950. Mama sa l-a lăsat cu tatăl său alcoolic și cu o soră mai mare când avea doar patru luni. A fost suspendat de mai multe ori de la școală pentru că i-a agresat pe profesori și îi plăcea să se bată cu alți băieți. Cu toate acestea, în retrospectivă, Barger nu se consideră un bătăuș sau un delincvent. El subliniază că, deși își pierduse interesul pentru școală, își petrecea timpul citind sau lucrând la o băcănie, nu jefuind și furând. În 1955 s-a înrolat în armată la vârsta de 16 ani și a fost lăsat la vatră 14 luni mai târziu, când s-a descoperit că își falsificase certificatul de naștere pentru a se putea înrola.
După ce s-a întors din armată, Barger a umblat între slujbe mărunte, căutând un scop în viață, care în cele din urmă a devenit membru al unui club de motocicliști.
În 1954, pe când era încă la liceul din Oakland, Sonny Barger a organizat un mic club la colțul străzii, numit „Îngerii pământului”. În 1956 s-a alăturat primului său club de motocicliști, „Oakland Panthers”, dar nu era ceea ce își dorea: „Am părăsit clubul la fel de repede cum l-am început. Sigur, ei petreceau, dar când se întâmplau lucrurile, nu rămâneau împreună. Nu am simțit nicio frăție” (p. 27). Pentru o vreme, Barger s-a plimbat cu niște colegi care vorbeau despre înființarea unui alt club. Unul dintre motocicliști, Boots Don Reeves, purta un ecuson pe care îl găsise în Sacramento, un craniu mic purtând o șapcă de aviator cu un set de aripi. Boots a sugerat să numească noul lor club după ecuson, Hell’s Angels. S-au dus apoi la un atelier local de trofee și au comandat un set de petice în aprilie 1957, fără să știe cu adevărat că mai existau și alte cluburi de motocicliști Hell’s Angels în California. Aceste cluburi nu erau afiliate decât vag. Filiala din Oakland formată de Barger și prietenii săi nu a fost niciodată votată de celelalte filiale. Pur și simplu au călătorit până în sudul Californiei pentru a vizita celelalte capitole și au decis să aibă propriul lor club.
„Încă de la început”, își amintește Barger, „am decis că, dacă vom purta cu toții același ecuson, vom funcționa cu toții după aceleași reguli. Pentru a ne consolida rapid teritoriul, am stabilit de timpuriu reguli tactice. Exemplu: nu putea exista un charter pe o rază de 80 km de altul, cu excepția Oakland și Frisco” (p. 32). Au existat lupte între capitole, în special în ceea ce privește emblema corectă a Hell’s Angels, dar mai ales conflicte au apărut cu alte cluburi de motocicliști, cum ar fi Gypsy Jokers, care au fost în cele din urmă alungați din California.
Capitolul din Oakland, cu Sonny Barger în calitate de președinte al clubului, și-a asumat o poziție informală de autoritate în cadrul organizației Hell’s Angels, care se întorcea, potrivit lui Barger, la o confruntare pe care au avut-o cu poliția locală și cu California Highway Patrol în urma unei întâlniri a motocicliștilor haiduci în Porterville, California, în 1963.
Pe la mijlocul anilor 1960, au început să se formeze capitole în afara statului California și, de asemenea, în afara Statelor Unite. „Când acordăm cartele în state noi”, explică Barger, „acest lucru se face întotdeauna prin vot național. Atunci când un club potențial ne anunță că vrea să devină Hell’s Angels, îl verificăm pentru a vedea dacă este un om de treabă. Vom trimite ofițeri să se întâlnească cu ei, iar ei, în schimb, vor trimite oameni să se întâlnească cu noi. S-ar putea să-i invităm la o cursă sau două și, de asemenea, vom trimite câțiva dintre băieții noștri să petreacă cu ei. La un moment dat – momentul variază – vom vota cu privire la statutul lor de membru. Același proces care permite intrarea unor persoane individuale se aplică și în cazul unor capitole noi întregi… Odată ce am sancționat fiecare charter oficial al Hell’s Angels, a devenit responsabilitatea lor să împiedice pe oricine să înființeze un charter ilegal în partea lor de țară” (p. 35-36).
Membrii se pot transfera de la un capitol la altul. Cu toate acestea, „din cauza șobolanilor și a infiltraților… trebuie să fii în capitolul din care te transferi de cel puțin un an” (p. 36). Membrii altor patru mari cluburi de motocicliști haiduci (Outlaws, Bandidos, Pagans) nu sunt bineveniți să se alăture Hell’s Angels. printre numeroasele povești din jurul Hell’s Angels pe care Barger le respinge ca fiind mituri se numără cele referitoare la inițieri: „Pentru a deveni un Hell’s Angel, nu a existat niciodată vreun ritual de inițiere în afară de a servi ca prospect. În calitate de prospect, ești practic un gopher pentru club” (p. 42).
Îngerii Iadului au un set de reguli scrise. Unele dintre acestea au devenit publice, inclusiv obligația de a participa la întâlniri regulate, de a nu se bate cu alți membri ai clubului și de a nu se pune cu soția unui alt membru. O altă regulă pe care Barger o repetă în variațiuni de-a lungul cărții sale afirmă că Hell’s Angels sunt obligați să își sprijine colegii membri în orice împrejurare: „Povestea clubului de motocicliști Hell’s Angels este povestea unei frății foarte selecte de oameni care vor lupta și vor muri unii pentru alții, indiferent de cauză” (p. 67); „ne apărăm singuri, iar un Hell’s Angel nu ar trebui niciodată să cedeze și să fugă” (p. 146); „este ca o regulă de aur: când un Hell’s Angel se luptă cu un cetățean sau cu un membru rival al clubului, toată lumea se înghesuie de partea lui” (p. 148).
În timp ce Barger respinge noțiunea că Hell’s Angels ar fi o organizație criminală, el admite cu ușurință că membrii tindeau să aibă cazier judiciar („majoritatea dintre noi eram infractori cu carnet”, p. 124) și consumau droguri ilegale („acidul era ceva ce aveam cu toții în comun”, p. 128). Barger însuși „vindea heroină de la sfârșitul anilor șaizeci până la începutul anilor șaptezeci direct către drogați” (p. 81) și „tipărea, de asemenea, permise de conducere false” (p. 180). Mai mult, a dezvoltat un serios viciu al drogurilor: „Am tras pe nas atât de multă cocaină încât nu mai știam ce fac de la un moment la altul” (p. 177). După cum își amintește Barger: „Schimbările mele de dispoziție cauzate de cocaină m-au băgat într-o mulțime de rahaturi criminale profunde și, în cele din urmă, aveam să ajung în închisoarea Folsom” (p. 113). A fost condamnat de la zece ani la închisoare pe viață pentru posesie în vederea vânzării a 37 de grame de heroină în vara anului 1973, dar la capătul unei bătălii juridice a fost eliberat în 1977.
În 1979, guvernul federal l-a judecat pe Barger și pe mai mulți membri și asociați ai filialei din Oakland pentru acuzațiile RICO (United States of America v. Ralph Barger, Jr., et al.), încercând să facă legătura între club și arme și droguri ilegale. Juriul l-a achitat pe Barger pentru acuzațiile RICO, iar juriul a rămas în pronunțare cu privire la actele premergătoare: „Nu a existat nicio dovadă că acest lucru făcea parte din politica clubului și, oricât de mult au încercat, guvernul nu a putut veni cu niciun proces-verbal incriminator de la vreuna dintre întâlnirile noastre în care să se menționeze drogurile și armele” (p. 221).
În 1982, Barger a fost diagnosticat cu cancer la gât. Corzile sale vocale au trebuit să fie îndepărtate, lăsându-l pe Barger cu o voce care se presupune că seamănă cu cea a lui Marlon Brando în The Godfather.
În noiembrie 1987, Barger a fost arestat pentru conspirație în atentate cu bombă interstatală pe baza dovezilor produse de un informator FBI la nivel înalt, reprezentantul Coastei de Vest Anthony Tait. Tait a pretins că plănuia atentatul cu bombă împotriva clubului Outlaws din Chicago și a încercat să obțină sprijinul mai multor Hell’s Angels, inclusiv al lui Barger, care, după un proces de cinci luni în Kentucky, a fost condamnat pentru conspirație în vederea încălcării legii federale pentru a comite o crimă. El și-a ispășit pedeapsa în Phoenix, Arizona, până în 1992.
În 1998, Sonny Barger s-a întors în Arizona pentru a se stabili cu cea de-a treia soție și o fiică. La momentul publicării autobiografiei sale, el era membru al filialei Cave Creek a Hell’s Angels.
Evaluare:
Membrii Hell’s Angels au reputația de a fi secretoși. Barger nu are nicio intenție de a submina această reputație. El nu face nicio dezvăluire senzațională despre viața interioară a acestui așa-numit grup de crimă organizată netradițională. Cu toate acestea, ceea ce oferă autobiografia sa este o viziune din interior și, ca atare, o a doua opinie cu privire la relatările anterioare despre Hell’s Angels, cum ar fi cartea clasică a lui Hunter S. Thompson („un fals total”, p. 125).
Barger contestă multe acuzații aduse Hell’s Angels, în special ideea că organizația ca atare controlează activitățile infracționale ale membrilor săi. În această privință, cel puțin, el pare credibil. În același timp, Hell’s Angels nu este pus cu adevărat într-o lumină favorabilă. Ei nu apar ca o organizație criminală sofisticată și nici ca o organizație de criminali sofisticați. Accentul este pus pe violența fizică și pe abuzul de droguri și alcool.
Evaluare generală:
Această autobiografie nu face dezvăluiri senzaționale despre viața interioară a Hell’s Angels. Cu toate acestea, prin prezentarea unei viziuni subiective asupra culturii celei mai notorii dintre așa-numitele bande de motocicliști nelegiuiți, oferă o a doua opinie față de relatările oficiale și jurnalistice, care merită luată în considerare.
Lecturi suplimentare:
Abadinsky, Howard, Organized Crime, ed. a 7-a, Belmont, CA: Wadsworth, 2003, pp. 4-18.
Barker, Tom, One Percent Bikers Clubs: A Description, Trends in Organized Crime, 9(1), 2005, 101-112.
Haut, Francois, Organized crime on two wheels: Motorcycle gangs, International Criminal Police Review, 474-475, 1999, 25-35.
Lavigne, Yves, Hells Angels: Into the Abyss, Toronto, ONT: Harper Collins Publishers, 1996.
Thompson, Hunter S., Hell’s Angels: A Strange and Terrible Saga, New York: Random House, 1967.
Veno, Arthur, cu Ed Gannon, The Brotherhoods: Inside the Outlaw Motorcycle Clubs, ed. rev., Crows Nest, N.S.W., Australia: Allen and Unwin, 2003.
Wethern, George, și Vincent Colnett, A Wayward Angel, New York: R. Marek Publishers, 1978.
Wolf, Daniel R., The Rebels: A Brotherhood of Outlaw Bikers, Toronto: University of Toronto Press, 1991.
© Klaus von Lampe, toate drepturile rezervate.