Psihologii au observat de mult timp că atractivitatea fizică joacă un rol important în formarea relațiilor și au propus diverse explicații de ce se întâmplă acest lucru.
Câteva dintre aceste explicații se bazează pe teoria evoluționistă, cum ar fi ideea că persoanele cu fețe simetrice sunt mai des văzute ca fiind mai atrăgătoare, deoarece este un semn de sănătate și fitness genetic.
În această notă de studiu sunt examinate explicațiile psihologice sociale ale motivelor pentru care atractivitatea este atât de importantă atât pentru relațiile pe termen scurt, cât și pentru cele pe termen lung.
Efectul halo și ipoteza potrivirii
O explicație a importanței atractivității este efectul halo.
Efectul halo este ideea că oamenii care sunt judecați ca fiind atractivi sunt de obicei percepuți într-o lumină pozitivă. De exemplu, Dion et al. (1972) au constatat că persoanele atractive sunt evaluate în mod constant ca fiind de succes, amabile și sociabile în comparație cu persoanele neatractive. Acest lucru înseamnă că nu numai că noi credem că oamenii care arată bine sunt mai atractivi din punct de vedere fizic, ci ne așteptăm ca aceștia să aibă și alte caracteristici dezirabile și avem tendința de a ne comporta mai pozitiv față de ei.
Cu toate acestea, în viața reală, oamenii folosesc, de asemenea, bunul simț pentru a estima dacă un potențial partener ne va găsi atractivi și, prin urmare, nu se orientează automat către cea mai atractivă persoană din jur, ci aleg un partener care se potrivește cu propriul lor nivel de atractivitate fizică. Acest lucru este denumit ipoteza de potrivire.
Potrivit ipotezei de potrivire, alegerea partenerului de către o persoană este un echilibru între dorința de a avea cel mai atractiv partener fizic posibil și dorința de a evita să fie respinsă de cineva care este „mult peste nivelul ei”. Ca urmare, oamenii se mulțumesc adesea cu un partener care are aproximativ același nivel de atractivitate fizică.
Research Examining Physical Attractiveness
Sugestie pentru examen: Studiile de cercetare pot fi prezentate atât ca cunoștințe, cât și ca evaluare în cadrul examenului; cu toate acestea, este important ca elevii să fie clari cu privire la modul în care folosesc cercetarea în răspunsul lor.
Ideea efectului de halou a fost susținută de Palmer și Peterson (2012), care au cerut participanților să evalueze persoanele atractive și neatractive în funcție de cât de competente și bine informate din punct de vedere politic credeau că sunt. S-a constatat că persoanele atractive au fost evaluate în mod constant mai bine la aceste caracteristici în comparație cu cele neatractive.
Cercetarea inițială a ipotezei de potrivire a fost realizată de Elaine Walster (care a propus prima dată ipoteza de potrivire) și colegii ei în 1966. Aceștia au invitat 752 de studenți din primul an de la Universitatea din Minnesota să participe la o petrecere de dans. Aceștia au fost împerecheați la întâmplare cu un partener; cu toate acestea, în momentul în care studenții își ridicau biletele, aceștia au fost judecați în secret de către o comisie din punct de vedere al atractivității. În timpul intervalelor de la petrecerea de dans și între 4 și 6 luni mai târziu, studenții au fost întrebați dacă și-au găsit partenerul atractiv și dacă ar dori să meargă la o a doua întâlnire cu acesta. Contrar previziunilor ipotezei de potrivire, studenții au exprimat o apreciere mai mare față de partenerul lor dacă acesta era atrăgător, indiferent de propriul lor nivel de atractivitate.
Cu toate acestea, Feingold (1988) a găsit dovezi de susținere a ipotezei de potrivire realizând o meta-analiză a 17 studii care au folosit cupluri din viața reală. El a stabilit o corelație puternică între evaluările de atractivitate ale partenerilor, exact așa cum prezicea ipoteza potrivirii.
Evaluarea atractivității fizice
Sugestie pentru examen: Primul punct de evaluare demonstrează modul în care cercetarea (vezi mai sus) poate fi folosită pentru a scrie o evaluare eficientă.
(1) Ipoteza de potrivire este, într-o anumită măsură, susținută de cercetare. De exemplu, Feingold (1988) a efectuat o meta-analiză a 17 studii și a găsit o corelație puternică între evaluările partenerilor privind atractivitatea. Acest lucru arată că oamenii tind să aleagă un partener care are un nivel similar de atractivitate fizică cu ei înșiși, exact așa cum prezice ipoteza potrivirii.
(2) Cu toate acestea, pe lângă studiul original al lui Walster et al. care nu a reușit să susțină ipoteza, alte cercetări nu au reușit, de asemenea, să ofere dovezi concludente pentru ipoteza potrivirii. De exemplu, Taylor et al. (2011) au investigat jurnalul de activitate de pe un site de întâlniri și au constatat că utilizatorii site-ului au fost mai predispuși să încerce și să aranjeze o întâlnire cu un potențial partener care era mai atractiv din punct de vedere fizic decât ei. Aceste constatări contrazic ipoteza potrivirii, deoarece, conform predicțiilor acesteia, utilizatorii de site-uri web ar trebui să caute mai multe întâlniri cu o persoană care este similară din punct de vedere al atractivității, deoarece aceasta le oferă o șansă mai mare de a fi acceptați de un potențial partener.
(3) Există diferențe individuale semnificative în ceea ce privește importanța pe care oamenii o acordă atractivității fizice în ceea ce privește relațiile. Towhey (1979) a dat participanților fotografii ale unor necunoscuți și câteva informații biografice despre aceștia; participanților li s-a cerut să evalueze cât de mult le plac persoanele din fotografii. Towhey a constatat că atractivitatea fizică era mai importantă pentru participanții care manifestau atitudini sexiste (măsurate cu ajutorul unui chestionar special conceput). Acest lucru sugerează că, în funcție de individ, aspectul fizic poate fi sau nu un factor semnificativ în ceea ce privește atractivitatea, în timp ce ipoteza potrivirii sugerează că acesta este întotdeauna principalul.
(4) Un alt punct slab al ipotezei potrivirii este că se aplică în principal la relațiile pe termen scurt. Cu toate acestea, atunci când aleg un partener pentru relații pe termen lung, oamenii tind să se concentreze mai mult pe similaritatea valorilor și pe satisfacerea nevoilor, mai degrabă decât pe atractivitatea fizică. Acest lucru pune sub semnul întrebării validitatea ipotezei de potrivire, deoarece aceasta va descrie doar un număr limitat de relații. În plus, ipoteza potrivirii ignoră faptul că oamenii pot compensa lipsa atractivității fizice cu alte calități, cum ar fi intelectul sau sociabilitatea. Această compensare explică exemplele care apar în mod repetat de bărbați mai în vârstă și mai puțin atrăgători care se căsătoresc cu femei tinere și atrăgătoare; lucru pe care ipoteza potrivirii nu îl poate explica.
Evaluare: Probleme & Dezbateri
Atractivitatea fizică pare a fi un factor important în formarea relațiilor între culturi. De exemplu, Cunningham et al. (1995) au constatat că bărbații albi, asiatici și hispanici, în ciuda faptului că provin din culturi diferite, au evaluat femeile cu pomeți proeminenți, nasuri mici și ochi mari ca fiind foarte atractive. Această universalitate a constatărilor sugerează că utilizarea atractivității ca factor decisiv în alegerea unui partener ar putea fi un mecanism reprodus genetic, care ajută la selecția sexuală. Acest lucru vine în sprijinul laturii naturale a dezbaterii dintre natură și educație, deoarece arată că comportamentul uman este mai degrabă rezultatul unor influențe biologice decât al celor de mediu.
Pe de altă parte, ipoteza potrivirii poate suferi de o prejudecată beta, deoarece presupune că bărbații și femeile sunt foarte asemănători în ceea ce privește viziunea lor asupra importanței atractivității fizice. Cu toate acestea, cercetările sugerează că s-ar putea să nu fie așa. De exemplu, Meltzer et al. (2014) au constatat că bărbații consideră că relațiile lor pe termen lung sunt mai satisfăcătoare dacă partenerul lor este atractiv din punct de vedere fizic, în timp ce în cazul femeilor atractivitatea partenerului lor nu a avut un impact semnificativ asupra satisfacției relaționale. Acest lucru arată că există diferențe semnificative între sexe în ceea ce privește cât de important este aspectul fizic pentru atracție.
Ipoteza potrivirii este o teorie care se bazează pe o abordare nomotetică a studierii comportamentului uman. Ea încearcă să genereze legi comportamentale aplicabile tuturor oamenilor; cu toate acestea, așa cum sugerează studiile de mai sus, există diferențe individuale semnificative în ceea ce privește importanța atractivității fizice pentru alegerea unui partener. Prin urmare, explicațiile bazate pe abordarea idiografică (studierea în detaliu a cazurilor individuale, fără a încerca să genereze reguli universale) pot fi mai potrivite pentru studierea relațiilor romantice.