Monadă, (din grecescul monas „unitate”), substanță individuală elementară care reflectă ordinea lumii și din care derivă proprietățile materiale. Termenul a fost folosit pentru prima dată de pitagoreici ca denumire a numărului de început al unei serii, din care derivau toate numerele următoare. Giordano Bruno în De monade, numero et figura liber (1591; „Despre monadă, număr și figură”) a descris trei tipuri fundamentale: Dumnezeu, sufletele și atomii. Ideea de monade a fost popularizată de Gottfried Wilhelm Leibniz în Monadologia (1714). În sistemul de metafizică al lui Leibniz, monadele sunt substanțe de bază care alcătuiesc universul, dar care nu au extensie spațială și, prin urmare, sunt imateriale. Fiecare monadă este o entitate unică, indestructibilă, dinamică, asemănătoare sufletului, ale cărei proprietăți sunt în funcție de percepțiile și poftele sale. Monadele nu au o relație cauzală reală cu alte monade, dar toate sunt perfect sincronizate între ele de către Dumnezeu, într-o armonie prestabilită. Obiectele lumii materiale sunt doar aparențe ale unor colecții de monade.