Grațierile federale emise de președinte se aplică numai la legea federală; ele nu se aplică infracțiunilor civile, statale sau locale. De asemenea, grațierile federale nu se aplică în cazurile de punere sub acuzare. Grațierile pentru infracțiuni de stat sunt gestionate de guvernatori sau de o comisie de grațiere de stat.
O limitare a puterii președintelui de a acorda grațieri este „în cazurile de punere sub acuzare”. Acest lucru înseamnă că președintele nu poate folosi o grațiere pentru a împiedica punerea sub acuzare a unui titular de funcție sau pentru a anula efectele unei puneri sub acuzare și ale unei condamnări.
Acceptarea de către destinatarEdit
În United States v. Wilson (1833), Curtea Supremă a Statelor Unite a susținut că o grațiere poate fi respinsă de destinatarul vizat și trebuie să fie acceptată afirmativ pentru a fi recunoscută oficial de către instanțe. În acest caz, George Wilson, care a fost condamnat pentru jefuirea poștei americane și a fost condamnat la moarte. Datorită influenței prietenilor săi, Wilson a fost grațiat de către președintele Andrew Jackson, dar Wilson a refuzat grațierea, iar Curtea Supremă a considerat că respingerea sa a fost valabilă și că instanța nu putea să-i impună grațierea; în consecință, grațierea trebuie să fie prezentată instanței prin „pledoarie, moțiune sau în alt mod” pentru a fi considerată ca un element de fapt și de probă.
Potrivit judecătorului asociat Joseph McKenna, care a scris opinia majoritară în cazul Burdick v. United States de la Curtea Supremă a SUA, o grațiere „poartă o imputare a vinovăției; acceptarea o mărturisire a acesteia”. Instanțele federale nu au clarificat încă modul în care această logică se aplică persoanelor care au decedat (cum ar fi Henry Ossian Flipper, care a fost grațiat de Bill Clinton), celor care sunt scutiți de pedepse ca urmare a amnistiei generale și celor ale căror pedepse sunt scutite prin comutarea pedepsei (care nu poate fi respinsă în niciun sens al limbii). Brian Kalt, profesor de drept la Universitatea de Stat din Michigan, afirmă că președinții acordă uneori (deși rar) grațieri pe baza nevinovăției și susține că, dacă un președinte acordă o grațiere deoarece crede că o persoană este nevinovată, atunci acceptarea grațierii nu ar însemna o recunoaștere a vinovăției.
Efectele reziduale ale condamnărilorEdit
O grațiere prezidențială restabilește diverse drepturi pierdute ca urmare a infracțiunii grațiate și poate diminua într-o oarecare măsură stigmatul care decurge dintr-o condamnare, dar nu șterge sau șterge dosarul condamnării în sine. Prin urmare, o persoană căreia i s-a acordat o grațiere trebuie în continuare să dezvăluie condamnarea (condamnările) în orice formular în care se cer astfel de informații, deși persoana poate dezvălui și faptul că a primit o grațiere. De asemenea, având în vedere că majoritatea dizabilităților civile care decurg dintr-o condamnare penală, cum ar fi pierderea dreptului de a vota și de a ocupa o funcție publică de stat, sunt impuse de legislația de stat și nu de cea federală, acestea pot fi înlăturate numai prin acțiune de stat.
AutograțiereEdit
Capacitatea legală și constituțională a unui președinte de a se grația singur (autograțiere) este o problemă nerezolvată. În timpul scandalului Watergate, avocatul președintelui Nixon a sugerat că o autograțiere ar fi legală, în timp ce Departamentul de Justiție a emis un aviz memorandum la 5 august 1974, în care se afirmă că un președinte nu se poate autograția. Memorandumul din 1974 a prezentat un scenariu în care, în temeiul celui de-al douăzeci și cincilea amendament la Constituția Statelor Unite, președintele s-ar putea declara incapabil să își îndeplinească atribuțiile și ar putea numi vicepreședintele ca președinte interimar. Președintele interimar ar putea apoi să-l grațieze pe președinte și „după aceea, președintele ar putea fie să demisioneze, fie să-și reia atribuțiile funcției sale”. Memorandumul neoficial al lui Nixon abordează autograțierea prezidențială doar în 69 de cuvinte, fără citate, și este lipsit de o analiză juridică, neavând astfel autoritate în această chestiune.
Problema a apărut din nou în 1998, în timpul procedurii de punere sub acuzare a președintelui Bill Clinton.
La 22 iulie 2017, președintele Donald Trump a scris pe Twitter: „În timp ce toți sunt de acord că președintele SUA are puterea completă de a grația, de ce să ne gândim la asta când singura crimă de până acum este cea a unor ALUNECĂRI împotriva noastră. FAKE NEWS”, ceea ce a determinat o serie de articole de presă și comentarii online cu privire la capacitatea președintelui de a grația rude, colaboratori și, posibil, chiar pe el însuși, în legătură cu investigația din 2017 a consilierului special, care, în cele din urmă, a concluzionat că președintele Donald Trump nu putea fi pus sub acuzare la acel moment.
Constituționalitatea autograțieriiEdit
Argumentele comune împotriva autograțierii includ temele de autojudecată și de autosesizare, natura nedreaptă a președintelui care este mai presus de lege, încălcări ale încrederii publice, includerea cuvântului „acordare” în clauza relevantă (nu se poate acorda ceva pentru sine), definiția „grațierii” (deoarece nu se poate acorda iertare pentru sine) și inadecvarea altor garanții, cum ar fi consecințele politice. Cu toate acestea, astfel de argumente au fost contestate și, din moment ce Curtea Supremă a emis hotărâri constituționale care au afirmat puterea de grațiere „nelimitată” a președintelui, ar fi nevoie de un amendament constituțional sau de o decizie a Curții Supreme cu privire la autograțiere pentru a stabili constituționalitatea autograțierii.
Problemele constituționale ale puterii de grațiere au fost ridicate în mai multe cazuri la Curtea Supremă. În cauza Ex parte Garland, majoritatea Curții Supreme a decis:
„Puterea astfel conferită este nelimitată, cu excepția menționată. Ea se extinde la orice infracțiune cunoscută de lege și poate fi exercitată în orice moment după comiterea acesteia, fie înainte de inițierea procedurilor legale, fie în timpul desfășurării acestora, fie după condamnare și judecată. Această putere a președintelui nu este supusă controlului legislativ. Congresul nu poate nici să limiteze efectul grațierii sale, nici să excludă de la exercitarea acesteia vreo categorie de infractori. Prerogativa benignă de clemență care îi este conferită nu poate fi îngrădită de nicio restricție legislativă.”
În Marbury v. Madison, președintele Curții Supreme de Justiție John Marshall a scris cu privire la puterile prezidențiale:
„Președintele este investit cu anumite puteri politice importante…. pe care trebuie să le folosească la propria sa discreție și este răspunzător doar în fața țării sale în ceea ce privește caracterul său politic și în fața propriei sale conștiințe … Oricare ar fi opinia cu privire la modul în care poate fi folosită discreția executivă, totuși nu există și nu poate exista nicio putere de a controla această discreție … decizia executivului este concludentă.”
.