În fiecare zi, în drumul meu spre cursuri, trec pe lângă impresionanta Capelă Duke, care tronează deasupra mea. Uneori mă opresc să îmi întind capul în sus și să privesc arhitectura glorioasă. Văd această structură emblematică în fiecare zi, dar nu-mi amintesc când am pășit ultima dată înăuntru. Capela este epicentrul acestei școli, însă religia este cel mai îndepărtat lucru pe care îl experimentez în acest campus. Vitraliile îmi oferă o încântare estetică și o căldură a nostalgiei, dar amintirea instituțiilor religioase îmi trezește amintiri adormite care îmi lasă un sentiment de scufundare în stomac.
În urmă cu o săptămână, Conferința Metodistă Unită a votat înăsprirea interdicțiilor privind căsătoriile între persoane de același sex și hirotoniile LGBT, o decizie care a provocat o mare durere pentru membrii LGBT ai comunității religioase și a determinat răspunsuri înțelegătoare din partea oficialilor Duke Divinity School. Membrii LGBT ai congregațiilor s-au simțit înstrăinați de această decizie și se confruntă cu o situație dureroasă. În calitate de bărbat homosexual dintr-o familie catolică, am o empatie înnăscută pentru persoanele afectate de această decizie, în special pentru studenții LGBT de la Duke Divinity School. Această tulburare mi-a amintit de propriile mele conflicte interne cu religia și sexualitatea, precum și de tendința mea de a evita astfel de probleme în timp ce eram student la Duke. Mă lasă să mă întreb, pentru persoanele afectate de această decizie, dacă este posibil să reconciliez prejudecățile unei instituții cu propria dorință a unui individ de a-și urma credința.
Am mers la biserică în fiecare duminică cât am crescut. Am avut nemulțumiri față de biserica catolică ca instituție, dar am crezut în adevărurile fundamentale pe care le-am învățat. Credeam că scopul meu în viață era să-mi găsesc o carieră care să ajute alți oameni, să mă căsătoresc cu o soție frumoasă și apoi să întemeiez o familie. Această chemare mi s-a părut atât de puternică și imuabilă, încât am ignorat scrierile de pe perete care îmi șopteau că nu eram heterosexual. Când am acceptat în cele din urmă că sunt homosexual (după șase ani de negare categorică și ură de sine), viitorul meu de tip cookie cutter s-a disipat. Visul de care mă agățasem mi-a căzut printre degete și s-a risipit ca cenușa în vânt. Familia mea m-a acceptat cu brațele deschise, dar biserica m-a binecuvântat cu un umăr rece.
Mi s-a spus de către familia și prietenii mei religioși că a fi homosexual era acceptabil în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă biserica i-a antagonizat istoric pe homosexuali. Deși ideile lor variau, am auzit în general argumentul generic „iubește păcătosul, nu păcatul” atunci când era vorba de persoanele LGBT. În biserica catolică, în mod specific, am fost învățat că orice sex fără intenția de a procrea este un păcat. Astfel, prin semantică, biserica catolică a fost capabilă să nu-i învinovățească în exterior pe homosexuali, dar totuși să le eticheteze acțiunile ca fiind păcătoase. Multe confesiuni creștine împărtășesc o doctrină similară în ceea ce privește persoanele LGBT, o doctrină care este tolerantă cu privire la identitatea lor, dar intolerantă cu privire la faptul că acționează în baza identității lor.
Când ne confruntăm cu o comunitate sau o instituție care are o credință diferită, avem mai multe opțiuni. Putem să ne exprimăm și să încercăm să schimbăm convingerile generale, putem să le acceptăm regulile și să suferim în tăcere, sau ne putem distanța de comunitate. În cazul meu, biserica catolică a fost la ani distanță de a mă accepta în aceeași măsură în care am învățat să mă accept pe mine însumi. Nu mi-a plăcut gândul că se așteaptă să rămân singură toată viața și am considerat că sistemul patriarhal este iremediabil înclinat împotriva femeilor. Astfel, nu am văzut religia catolică ca fiind compatibilă cu faptul că sunt homosexual. Există tineri catolici care împărtășesc părerile mele despre această instituție, dar care sunt hotărâți să o reformeze și văd un viitor diferit și armonios. De asemenea, există slujitori și viitori slujitori LGBT care deschid calea în propriile lor confesiuni, în special aici, la Duke Divinity School. Blocaje precum recenta decizie a UMC pun sub semnul întrebării dacă reforma este chiar posibilă în instituții imobile. Cum își poate continua cineva existența într-o comunitate care îi neagă plenitudinea identității sale?
Nu am fost niciodată atât de atașat de biserica catolică pe cât am fost de sentimentele mele de spiritualitate. Îmi place reflecția, actele de iubire și contemplarea vieții și a locului nostru în acest univers. Când am pășit în viața mea reîmprospătată de homosexual, am încetat să mai văd frumusețea în religia pe care o știam dinaintea amintirii mele. Condamnările homosexualității de către preotul de la altar au tăiat mai adânc, iar aversiunea mea față de locul meu anterior de pace a apărut. Întotdeauna merg la slujbă cu familia mea, deoarece îi iubesc mai mult decât pe mine însumi, iar când intru pe ușă inima îmi bate cu nervozitate, deoarece simt judecata congregației și a lui Dumnezeu pe umerii mei. Este același sentiment pe care îl am când mă uit la marea noastră capelă, un sentiment inevitabil de rușine și izolare.
Am întâlnit mai mulți studenți de la Divinity School în timpul petrecut aici, iar aceste persoane minunate îmi dau speranță pentru generațiile viitoare de tineri LGBT care cresc în comunități religioase. Am avut conversații profunde cu viitori miniștri și predicatori care se identifică cu LGBT sau sunt aliați declarați, tipuri de oameni la care nu mă așteptam să existe. Aceștia au curajul de a-și îmbrățișa identitățile și credințele depline în fața instituțiilor care încearcă să îi excludă. Pentru ei, identitatea și religia lor nu sunt doar compatibile, ci se întrepătrund. Nu mă pot abține să nu-mi imaginez ce ar fi fost diferit dacă aș fi avut un lider religios sau un model de rol LGBT când eram mai tânăr. Poate că aș fi fost inspirat să reformez instituțiile care mi-au modelat viața personală. Poate că aș fi ieșit mai devreme. Poate că m-aș fi simțit încă binevenit pășind în biserica mea natală. Poate că într-o zi însorită, în timp ce mă plimbam pe lângă capelă în drum spre cursuri, m-aș fi oprit să privesc turnul magnific și aș fi zâmbit. Poate că aș intra.
Nathan Heffernan este student în anul doi la Trinity. Rubrica sa apare miercurea alternativ.