După ce s-a aflat că răposata iubită a fundașului vedetă de la Notre Dame, Manti Te’o, probabil că nu a existat niciodată, directorul sportiv al universității a declarat că fotbalistul a fost victima unei păcăleli online de tip „catfishing”.
„V-aș trimite pe toți la documentarul numit ‘Catfish’ și la show-ul MTV care este un derivat al acelui documentar”, a declarat Jack Swarbrick reporterilor miercuri, potrivit Hollywood Reporter.
„Catfishing”, un termen argotic pentru crearea de profiluri false pe rețelele de socializare pentru a crea identități false, își are originile în filmul „Catfish” din 2010, un pseudo-documentar care a relatat prietenia online a unui tânăr cu o femeie care s-a dovedit a fi foarte diferită de profilul ei de pe Facebook.
(Spoilere înainte!)
În film, un personaj povestește cum furnizorii de fructe de mare au avut probleme în a expedia cod viu din SUA în China – la sosire, carnea era moale, deoarece codurile fuseseră leneșe. Dar furnizorii au descoperit că, dacă puneau unul dintre dușmanii naturali ai codului, peștele pisică, în acvariu cu ei, aceștia rămâneau activi, iar exercițiul îi făcea carnea să rămână mai fermă și mai gustoasă. Așa spune povestea.
„Există acei oameni care sunt peștișori de pisică în viață”, spune personajul, „și care te țin în priză. Te țin pe ghicite, te țin pe gânduri, te țin proaspăt. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru peștișorii pisică, pentru că am fi plictisitori, plictisitori și plictisitori dacă nu am avea pe cineva care să ne ciupească de aripioare.”
Nu este clar dacă această anecdotă este ceva ce furnizorii de fructe de mare fac cu adevărat – sau dacă exercițiile fizice ale peștilor ar îmbunătăți de fapt calitatea cărnii.
Un ton roșu prins în cârlig se va lupta cu ferocitate, ceea ce, ca orice exercițiu obositor, înseamnă că mușchii săi încep să acumuleze mult acid lactic. Acidul lactic poate provoca o decolorare inestetică, sau „arsură”, în carnea tonului. Așadar, atunci când pescuiesc ton roșu, care poate ajunge la prețuri incredibil de mari dacă carnea este proaspătă, pescarii trebuie să încerce să aducă rapid peștele mare pe punte. Există ateliere care îi învață pe pescari cum să curețe tonul de arsura acidului lactic. În fermele de ton, peștii sunt expediați rapid și suspendați în apă sărată aproape de temperatura de îngheț pentru a preveni arsura acidului lactic.
Ceea ce considerăm în mod obișnuit drept pește pisică – cel cu mustăți care se prăjește în Louisiana – este de obicei un pește de apă dulce și, probabil, nu s-ar califica drept un „dușman natural” al codului de apă sărată. Dar peștii pisică, cunoscuți mai oficial sub numele de ordinul Siluriformes, sunt un ordin vast și divers de pești, cu multe specii marine. De obicei, însă, pescarii se gândesc la acești pești-liliac de apă sărată ca la niște pești de gunoi.
Anarhichas lupus, peștele-liliac de Atlantic, este cunoscut și sub numele de „pește-liliac de Atlantic” și trăiește adesea alături de codul de Atlantic. Dar peștele lup nu mănâncă alți pești, preferând să se înfrupte din crustacee și moluște.
O altă origine posibilă – și poate mai aplicabilă – pentru termenul „pescuitul pisicii”, deși nu este cea dată de filmul „Catfish” sau de serialul TV „Catfish”, ar putea să se afle pe partea de restaurant a fructelor de mare. Unele restaurante servesc clienților un pește mai ieftin etichetat ca fiind o specie diferită, mai scumpă, și îi taxează pentru fructele de mare mai pretențioase.
O investigație din 2011 a Boston Globe privind etichetarea greșită a fructelor de mare în restaurantele și piețele locale a descoperit că clienții unui restaurant din Dorchester au fost victimele unui tip foarte diferit de păcăleală de catfish.
„Fileul de cambulă de 23 de dolari s-a dovedit a fi un pește pisică vietnamez cunoscut sub numele de swai – inferior din punct de vedere nutrițional și adesea la un preț sub 4 dolari pe kilogram”, a raportat Globe.