Poate părea meschin – arogant, chiar – să subliniezi celor neinformați că un maraton nu are doar 26 de mile. Există acel enervant punct – 2-385 de metri cu o importanță inestimabilă. În acele momente finale, cursele se câștigă și se pierd, visele de calificare la Boston devin realitate (sau mor). Realizarea faptului că ai reușit se întâmplă, dar mai ai încă 0,2 de parcurs.
„Doare peste tot dacă ai făcut-o bine”, spune Des Linden. „Și dacă ai făcut-o greșit, suferi. Oricum ar fi, doare.”
Întoarceți-vă la Boston 2011, înainte ca Linden să fie campionul Maratonului Boston 2018. Ea se întoarce pe Boylston Street împreună cu alte două femei. Finalul este atât de aproape, iar ea se avântă, preluând conducerea. Caroline Kilel din Kenya îi răspunde, egalând-o pas cu pas. Cu puțin mai puțin de 385 de metri înainte de final, Linden este abia în față, înainte ca Kilel să tragă în față. Devine o cursă nebună până la linia de sosire, distanța lui Kilel se mărește, iar Linden termină în spatele ei cu doar două secunde.
„Cât de mult trebuie să fii un procrastinator ca să trebuiască să sprintezi până la finalul unei curse de 26,2 mile?” spune Linden. „Nu se termină până când nu treci linia de sosire.”
Planuri populare de antrenament pentru maraton
Această ultimă porțiune este o etapă care prezintă euforia, înfrângerea, triumful. Să-i luăm ca exemplu pe Paul Tergat și Hendrick Ramaala la Maratonul New Yorkului din 2005, care au luat-o la goană pe ultima porțiune într-o luptă care l-a adus pe Tergat în față cu o treime – o treime!!! – de secundă și l-a lăsat pe Ramaala căzut, prăbușit pe linia de sosire.
Sau în 1984, la primul maraton olimpic feminin din L.A., când Gabriela Andersen-Schiess a intrat în stadion cu 20 de minute în urma celei de pe primul loc, cu picioarele ca de beton, suferind din cauza căldurii de 86 de grade, a umidității de 95% și a soarelui direct. Le-a făcut semn paramedicilor să plece și a coborât pe pistă fără prea mult control asupra extremităților în ultimii 0,2 metri, mulțimea aplaudând fiecare călcâială agonizantă până când a ajuns la final.
Apoi mai este victoria lui Shalane Flanagan la New York City în 2017, când, cu 20 de metri înainte de final, a ridicat pumnul și a strigat: „F— yeah!”.
De unde a apărut acest .2 demn de înjurături și exaltare, oricum? La Jocurile Olimpice de la Londra din 1908, maratonul începea la Castelul Windsor și se termina pe stadionul White City, măsurând 26 de mile.
Până atunci, distanța maratonului era de aproximativ 24 de mile, inspirată de traseul antic parcurs de Pheidippides. Dar familia regală a dorit ca alergătorii să termine direct în fața lojei lor de vizionare, ceea ce a adăugat 385 de metri. Timp de ani de zile, distanța maratonului a variat de la 24 la 26,2 mile, dar în 1921, fără niciun motiv înregistrat, douăzeci și șase virgulă-două a devenit oficială, iar noi trebuie să ne obișnuim cu ea.
„Când se ajunge la 0,2, sunt unii alergători care spun: ‘Am reușit. Sunt aici’. Și pur și simplu plutesc până la linia de sosire”, spune Stephen Walker, Ph.D., un psiholog sportiv care lucrează cu maratoniști olimpici. „Și apoi sunt cei care se întreabă dacă vor reuși. Ajung la 0,2 și se gândesc: ‘Doamne, nu mai pot continua’. Nu, acesta este ultimul meu pas.””
Chiar și fără pași de făcut, cu picioarele care se îndoaie sub ei, unii vor face orice pentru a reuși, precum Devon Bieling la maratonul Tunnel Vision din 2017. Încercând să obțină un BQ, ea s-a oprit, a coborât într-un mod controlat și s-a rostogolit – da, s-a rostogolit – pe linia de sosire în 3:34:02 – 58 de secunde sub standardul ei de calificare.
Este un sentiment complicat, să ajungi la acea bornă de 26 de mile. Este o euforie când se apropie, știind că mai ai doar 0,2 de parcurs. Dar ultimii metri te macină. Par nesfârșiți, o porțiune de drum care îți testează toate capacitățile mentale și fizice. Doar cursa pe care o faci în acea zi poate dicta dacă vei crește sau te vei prăbuși, dacă vei sprinta sau vei cădea. Dar odată ajunși acolo, nu fiți timizi: ridicați brațele în semn de triumf sau strigați de durere. Acesta este momentul pentru care v-ați antrenat – ultima porțiune, finalul.
.