De ani de zile, formula tradițională R.I.C.E. – Rest, Ice, Compression and Elevation – a fost folosită pentru umflăturile de după o leziune. Dar este ea întotdeauna potrivită?
Ce se întâmplă în țesuturi atunci când organismul este rănit?
O leziune apare atunci când întinzi țesutul dincolo de limita sa funcțională sau îl traumatizezi într-un alt mod. Înțelegem destul de bine cum reacționează organismul la rănire. Atunci când țesutul se rupe sau se rupe, apare o hemoragie. Urmează apoi o secvență de evenimente: umflarea țesutului, reabsorbția țesuturilor moarte și remodelarea cu colagen nou. Leziunea stimulează organismul să recruteze celule și vase de sânge în zona respectivă, astfel încât, la sfârșitul zilei, țesuturile sănătoase le înlocuiesc pe cele lezate.
Cum se tratează cel mai bine o leziune? R.I.C.E. (Rest, Ice, Compression and Elevation) este în continuare cea mai bună metodă?
Instrumentele pe care le folosim în acest moment se concentrează în principal în jurul reducerii umflăturii și stimulării celulelor pentru a-și depune colagenul, întărind astfel țesuturile. Cu toate acestea, ceea ce am acceptat ca „intervenții standard” pentru aceste sarcini nu sunt neapărat cele mai bune.
Reducerea umflăturii, de exemplu. În mod tradițional, folosim gheața, masajul țesuturilor moi și ridicarea pentru a ajuta la reducerea umflăturii. Dar acea umflătură inițială face parte din răspunsul de vindecare al organismului. Căldura este cauzată de vasele care migrează spre locul leziunii, iar masajul poate deplasa țesuturile care încearcă să se vindece. Ridicarea scade presiunea sângelui la locul care are nevoie de o perfuzie crescută. Deci, într-un anumit sens, fiecare dintre aceste lucruri este în contradicție cu procesul de vindecare pe care încercăm să îl stimulăm.
Pe de altă parte, odihna „activă” atent calibrată – în care restul corpului este exersat în timp ce leziunea este protejată – poate fi foarte benefică, în special atunci când este combinată cu gheață, elevație și mobilizarea abilă a țesuturilor moi.
Cu toate aceste etape, întrebarea este când – și cum. Vedem deja, de exemplu, că reglarea temperaturii într-o zonă lezată schimbă rezultatul -dar ce este cel mai bine? Este vorba de căldură sau de frig, sau de oscilații între acestea? Este ciclul optim de reglare a temperaturii foarte rapid sau foarte lent? Ar trebui să fie oscilant, sau intermitent?
Pe măsură ce cunoștințele noastre cresc, fiecare dintre aceste intervenții va vedea noi modalități de obținere a rezultatelor dorite.
Vreți să spuneți că R.I.C.E. nu este modalitatea optimă de a încuraja țesuturile să se vindece?
Nu este întotdeauna cea mai bună și aproape întotdeauna poate fi augmentată.
Acesta este un fel de răspuns care contrazice tot ceea ce am fost învățați vreodată. Deci, dacă umflarea este bună pentru noi, de ce am fost învățați să o reducem?
Întotdeauna umflarea nu este bună pentru noi. Inițial ajută prin recrutarea factorilor de vindecare care accelerează rapiditatea cu care celulele migrează la locul leziunii – dar umflarea este, de asemenea, rea pentru că destructurează și distensionează țesuturile și distorsionează anatomia. Enzimele fluide din lichidul umflat descompun țesuturile, pe lângă faptul că le stimulează.
Deci există umflături bune și rele?
De fapt, umflarea imediată este necesară pentru repararea țesuturilor. Umflarea imediată eliberează enzime care descompun țesutul, împreună cu factori anabolici și celule care reconstruiesc țesutul. Umflarea târzie este aproape întotdeauna dăunătoare, deoarece aceleași enzime și-au făcut deja treaba și acum atacă țesutul sănătos.
Sfârșitul este că există un echilibru minunat și misterios între când este bună umflarea și când este rea. Întrebarea pentru medici și pacienți este: Care este momentul potrivit pentru reducerea umflăturii și care este modalitatea optimă de a o face? Cu ajutorul progreselor tehnologice, vom deveni mai buni în a expune țesutul lezat la componentele optime ale umflăturii pentru exact timpul potrivit.
Care este următorul salt în intervențiile post leziune?
În timpul ultimelor câteva sute de ani de știință medicală, ne-am dat seama cum să intervenim cu lovituri foarte îndrăznețe în multe probleme. De exemplu, avem medicamente antiinflamatoare. Dacă astăzi loviți ceva cu un antiinflamator, loviți TOATE țesuturile din organism. Întregul pacient primește acel ciocan de antiinflamatoare. Este similar pentru antibiotice. Chiar dacă aveți o mică infecție dentară, vă bombardați întregul corp cu antibiotice – și asta dă peste cap echilibrul din sistem.
Pentru a adăuga la complexitate, adevărul este că avem modalități limitate de a controla ceea ce se întâmplă atunci când folosiți atât căldură și înălțare, cât și gheață și înălțare, sau un antiinflamator și gheață. Este o dinamică complexă. Și pe asta se va concentra știința reparării traumatismelor în următorii câțiva ani: înțelegerea și gestionarea acestor interacțiuni.
Ce urmează, atunci?
Următorul mare salt va fi reprezentat de intervențiile țintite. Ceea ce ați putea fi capabil să faceți pentru o leziune este să luați un antiinflamator în primele trei minute, apoi un factor de stimulare în următoarele trei minute, și apoi un alt factor în următoarele trei minute. Sau trei secunde. Sau trei microsecunde. Din nou, noi doar ne dăm seama de curba de optimizare a timpului. Dar nu suntem departe de a înțelege cum să adăugăm secvențial factori și să creăm interacțiuni benefice într-un ciclu de vindecare.