Cum m-am întors la tradițiile mele preferate de sărbători în ultimele două săptămâni, am căzut din nou sub vraja lui „Auld Lang Syne”. Întotdeauna mi s-a părut un cântec perfect, cu cuvintele și melodia legate atât de strâns încât sunt inextricabile, ca sufletul și trupul.
„Should auld acquaintance be forgotten
And never brought to mind?Should auld acquaintance be forgotten
And days of auld lang syne?”
Expresia din care cântecul își trage titlul, păstrată în limba scoțiană originală a versurilor, este adesea tradusă prin „cu mult, mult timp în urmă” sau „vechi de mult timp”. Îi aprob în totalitate pe cei care au lăsat fraza „auld lang syne” nealterată în versiunea modernă în limba engleză. Traducerile de lemn fac violență asupra frazei. Chiar și la nivel fonetic, scoțianul „auld lang syne” pare să poarte un farmec vernacular, rostogolindu-se de pe limbă ca ceața din Highlands.
Cum putem sărbători „picking daisies fine” alături de rătăcirea obositoare, sau să ridicăm un pahar pentru a vâsli împreună în râuri, alături de înstrăinarea noastră peste mări largi?
Pentru oricine crede că „Auld Lang Syne” a fost scris special pentru ultimele minute cathartice din „It’s a Wonderful Life”, totuși, aceste traduceri oferă un punct de intrare util pentru a înțelege istoria și moștenirea cântecului.
Compus de poetul Robert Burns în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cântecul a căpătat rapid popularitate în toate ținuturile vorbitoare de limbă engleză. În cele din urmă și-a făcut loc printre festivitățile standard de Anul Nou, încurajându-i pe petrecăreții nerăbdători să reflecteze asupra anului care se încheia înainte de a sărbători anul care urma să vină.
Cântecul continuă:
We two have run about the hills,
And picked the daisies fine;
But we’ve wanderred many a weary foot
Since auld lang syne.
We two have paddled in the stream,
From morning sun till dine;
But seas between us broad have roared
Since auld lang syne.
Cum se întâmplă adesea în cazul cântecelor vechi, versurile din mijloc poartă cea mai mare încărcătură de conținut semnificativ (și sunt, de asemenea, întâmplător, primele uitate.) Primele două strofe ale cântecului, împerecheate de un refren sărbătoresc, par potrivite pentru un pub scoțian vesel, unde membrii unui cor vesel își oferă reciproc clinchete și băuturi de dragul „zilelor bune”. Acum, cântecul pare să ia o turnură ciudată, oferind două strofe în care o amintire din copilărie este urmată de admiterea unei realități dureroase. Această împerechere ar putea fi interpretată ca comunicând o recunoaștere a echilibrului dintre elementele fericite și triste ale trecutului.
Când experiențele noastre sunt înțelese ca decor și nu ca întreaga poveste, când nu mai trebuie să ne definească valoarea noastră finală, ele sunt complet transfigurate.
Cred însă că este mai probabil ca melodia să treacă în mod intenționat de la o notă pozitivă la una negativă pentru a sublinia modul în care trecerea timpului coincide adesea cu creșterea greutăților. Aceste versuri de la mijloc recunosc realitatea amintirilor triste, insistând în același timp pe o revenire imediată la refren și la faimoasa sa afirmare a vremurilor „auld lang syne.”
Această tranziție neclintită și abruptă de la amintirea tristă la afirmarea sărbătorească indică faptul că acest cântec vechi ne poate spune ceva semnificativ despre ceea ce înseamnă să ne amintim. Prin extensie, ne dă un indiciu despre cum ar trebui să dăm sens experiențelor noastre în general.
Ne aflăm la sfârșitul unui an în care tăria noastră de caracter a fost testată în mod repetat de atacuri de anxietate, singurătate, boală și tulburări sociale. Dacă sunteți ca mine, toate aceste lucruri descurajează reflecția asupra trecutului. Pentru că nu mai trecusem niciodată prin astfel de dificultăți pentru o perioadă atât de susținută, examinarea ultimelor nouă luni mi s-a părut o provocare unică.
Până în acest an, reflecția asupra trecutului însemna, de obicei, să fac un inventar al momentelor mele fericite și triste, al suișurilor și al coborâșurilor, înainte de a trece mai departe, cu cea mai apropiată ocazie, la a declara că „per total, am multe motive de recunoștință”.”
„Auld Lang Syne” ne indică relația ca fiind singura care face ca amintirile noastre să merite să fie sărbătorite.”
Nu am nimic împotriva menținerii unui sentiment de recunoștință. În măsura în care am experimentat binecuvântări pământești, este corect și bun să fim recunoscători pentru aceste daruri.
Cu toate acestea, dacă ne limităm reflecția la acest tip de exercițiu, la a ne concentra doar asupra binelui, cred că ne plasăm într-o poziție precară. De ce? Să presupunem că anul asupra căruia reflectăm a fost la fel de greu ca și acesta din urmă. Ce se întâmplă atunci când durerea noastră pare să fie mai mare decât plăcerea noastră?
În plus, ce trebuie să facem atunci când ne dăm seama că dificultățile noastre durează până în prezent și par departe de a se diminua? În fiecare dintre aceste cazuri, suntem forțați să ne dăm seama că, dacă nu reușim să găsim un sens atât în amintirile plăcute, cât și în cele dureroase, nu vom obține alinarea pe care ne-o dorim. Atunci când ne confruntăm cu omniprezența durerii noastre, ne dăm seama că tipul de reflecție care echivalează cu plasarea experiențelor plăcute și dureroase pe o scară nu se dovedește util decât pentru cei care nu au nevoie de ajutor. Dacă găsim valoare doar în amintirile plăcute, atunci acest lucru îi poate ajuta doar pe cei a căror experiență este predominată de amintiri plăcute.
În mod suplimentar, în vremuri tulburi, mulți dintre noi recurg la refrenul: „În vremuri tulburi, mulți dintre noi revin la refren: „Ei bine, ar fi putut fi mai rău”. Aceasta nu este altceva decât sora mohorâtă a primei „platitudini a recunoștinței”, deoarece și ea se bazează pe o gândire relativă. Dar, în loc să punem în balanță binele și răul și să ajungem la concluzia că avem multe motive de recunoștință, punem în balanță un rău și un altul. Lucrurile sunt grele. Ar fi putut fi mai grele.
Ambele afirmații ne lasă cu dorul în urmă. Ele implică faptul că viața este în mod fundamental o condiție care este fie rea, fie mai rea. Acest tip de gândire nu prea promite genul de afirmare pozitivă a vieții pe care cei mai mulți dintre noi o căutăm atunci când reflectăm asupra trecutului nostru.
Există, totuși, o altă abordare. Dacă acceptăm că experiențele noastre plăcute și dureroase nu cuprind totalitatea vieții noastre, ci sunt doar cadrul în care s-a desfășurat povestea noastră, atunci toate experiențele noastre au brusc capacitatea de a deveni semnificative. Viața este durere și viața este bucurie, da, dar durerea și bucuria conțin un înțeles mai profund. La fel ca lotul de pământ din parabola lui Hristos unde a fost îngropată o comoară, experiențele noastre sunt prețioase atunci când sunt privite în lumina unei anumite valori subiacente. Experiențele noastre nu sunt cele care definesc sensul; ele sunt doar solul din care putem descoperi sensul.
Acest vechi cântec ne poate spune ceva semnificativ despre ceea ce înseamnă să ne amintim.
Când experiențele noastre sunt înțelese ca decor și nu ca întreaga poveste, când nu mai trebuie să ne definească valoarea finală, ele sunt complet transfigurate. Ele capătă un aspect indiscutabil de frumos și de prețuit. La fel ca în cazul mișcărilor individuale ale unei simfonii, unele dominate de acorduri majore încrezătoare și altele de tensiuni minore pline de întrebări, la fel și firele experiențelor vieții noastre pot căpăta o frumusețe persistentă atunci când sunt înțelese în lumina unei teme care le unifică.
Dar care este această temă unificatoare? Care este acest sens dinamic care stă la baza experiențelor noastre, atât bucuroase cât și triste? În termenii cântecului, cum putem sărbători „culesul de margarete fine” alături de rătăcirea obositoare, sau să ridicăm un pahar pentru a vâsli împreună în râuri, alături de înstrăinarea noastră peste mări largi? Cred că și Burns are ceva de spus în acest sens.
And there’s a hand my trusty friend!
And give me a hand o’ thine!
And we’ll take a right good-will draught,
For auld lang syne.For auld lang syne, my dear,
For auld lang syne,
We’ll take a cup of kindness yet,
For auld lang syne.
După ce s-a spus și s-a făcut, „Auld Lang Syne” ne indică relația ca fiind singura care face ca amintirile noastre să merite să fie sărbătorite. Atunci când experiențele noastre din trecut ne aduc aminte de cei cu care am mers la bine și la rău, aceste amintiri nu numai că ne mângâie în izolare, dar ne și aduc împreună.
Cred că Burns are perfectă dreptate în această privință. Sarcina noastră supremă și cea mai mare bucurie se află în vocația prieteniei, care cere de la noi ceea ce tânjim: o viață în care să ne purtăm reciproc poverile și să ne împărtășim reciproc plăcerile. Prietenia este, pur și simplu, orice relație caracterizată de acel cuvânt frumos care iese în evidență în cor ca un imprimeu în relief: bunătate.
În acest anotimp, ne amintim de actul suprem de bunătate al lui Dumnezeu, când a dezvăluit semnificația autosacrificială a prieteniei prin crearea unei modalități prin care putem intra în relație cu el. Cu toate acestea, relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri nu este doar o responsabilitate, ci și o oportunitate – chiar una care merită sărbătorită prin cântec. Prietenia ne este cerută doar în modul în care viața ne cere să mâncăm și să bem, pentru că am fost făcuți astfel încât ceea ce ne trebuie este ceea ce ne place. Ceea ce ne susține viața poate deveni un ospăț. Pentru că am fost făcuți de Cel care dorește ca noi să avem viață și să o avem din belșug.
Mai multe povești din America
-Un scurt istoric al „O noapte sfântă”, imnul entuziast de Crăciun care a stârnit recenzii amestecate
-„O, Doamne, lasă 2020 să se ducă în iad”. O rugăciune de Anul Nou plină de furie
-Muzica care i-a făcut pe câțiva tineri de 20 de ani să treacă peste 2020: Dolly, rap și tot ce se află între ele
.