FILM
Utilizând mediul întunecat și sinistru al anilor ’70 ca fundal, Scorsese a creat unul dintre cele mai bune studii de caz ale cinematografiei
*Acest comentariu conține spoilere.*
Martin Scorsese își făcea deja un nume la începutul anilor ’70’. Filmele sale Mean Streets (Străzi rele) și Alice Doesn’t Live Here Anymore (Alice nu mai locuiește aici) au adunat suficientă atenție pentru ca el să fie căutat de producătorii și scenariștii de la Hollywood în speranța de a colabora cu el la un film. Deși aceste filme au fost succese relative, ele aveau să pălească în comparație cu marea de laude care avea să devină drumul său pentru următorul său film.
Povestea începe cu Paul Schrader, cel care a scris scenariul și a dat contur lumii. El și-a bazat povestea pe experiențele sale de a trăi singur în centrul orașului New York. El a descris această perioadă a vieții sale ca fiind foarte depresivă și plină de idei proaste. Este important de subliniat faptul că aceasta a fost o perioadă întunecată și în istoria americană. Scandaluri precum Războiul din Vietnam, Watergate, ascensiunea petrolului și o creștere a criminalității urbane au dus la un zeitgeist sumbru pentru poporul american, mulți dintre ei fiind nesiguri cu privire la modul în care se va desfășura viitorul. Această imagine a fost surprinsă în mod viu în diverse filme ale epocii, multe dintre ele deghizându-și poveștile pentru a se feri de cenzură.
Operând în aceste condiții, Schrager a procedat la cumpărarea scenariului și a găsit colaboratorul perfect în Scorsese. Cei doi s-au înțeles imediat și au început să facă pregătirile pentru film. Actorul Robert De Niro a lucrat anterior cu Scorsese la Mean Streets și a primit recent premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în The Godfather Part II și a fost, de asemenea, angajat rapid pentru acest rol. Odată stabilită colaborarea de bază între cei trei, a început furtuna perfectă a creativității.
Filmul începe cu o coloană sonoră amenințătoare, compusă de marele Bernard Herrmann. Muzica este acompaniată de imagini ale străzilor și taxiurilor din New York. Muzica trece la o abordare mai jazzistică odată ce este dezvăluit un prim-plan al ochilor unui bărbat. Acesta este primul nostru indiciu că filmul va fi un studiu al unui singur personaj și surprinde cu brio tonul și atmosfera întunecată care vor predomina în poveste.
Prima noastră prezentare completă a protagonistului principal Travis Bickle este pe biroul mic și murdar al unui depozit de taxiuri. Când Travis intră în încăpere, deasupra corpului său apare un fum proiectat din canalizare. Scorsese a folosit acest efect pentru a simboliza starea mentală a lui Travis: este un om care provine din adâncurile iadului, iar acest lucru este evidențiat și de remarca sa cu privire la faptul că a servit în Vietnam. După un început dur cu bărbatul care se ocupă de angajarea lui, Scorsese trece la un prim-plan al lui Travis ca o modalitate de a demonstra și mai mult ideea de bombă cu ceas.
Filmul nu acordă prea multă atenție niciunui alt personaj în afară de Travis. Totul se învârte în jurul lui și al singurătății sale. Oamenii din jurul lui nu sunt concretizați și par aproape zgomot de fond. Scorsese reușește această direcție prin faptul că îl plasează mereu pe Travis în colțul oricărui cadru în care apare. La cina cu partenerii săi de taximetrie, el vorbește rareori și apare întotdeauna mai târziu decât majoritatea din cauza faptului că lucrează mai mult timp. El explică modul în care lucrează peste 70 de ore pe săptămână și tot nu poate dormi, epuizând aproape toate căile pentru a scăpa de acest chin. În ciuda faptului că pretinde că disprețuiește viața de jos a orașului, drogații, drogații, proxeneții și prostituatele, el se află în prezența constantă a acestora. Filmul nu explică niciodată în mod direct acțiunile lui Travis, bazându-se mai mult pe spectator pentru a-și forma propriile teorii.
Pe măsură ce filmul avansează, starea mentală a lui Travis începe încet-încet să se deterioreze rapid. El încearcă să se reformeze ieșind cu o femeie pe nume Betsy, care lucrează în campania pentru alegerea lui Charles Palantine ca președinte. Schimburile lor inițiale au fost prietenoase, dar lucrurile se înrăutățesc atunci când Travis o duce să vadă un film porno. Filmul este ambivalent în ceea ce privește acțiunile lui Travis. Nu suntem siguri dacă a făcut acest lucru din răutate sau din cauza unui IQ social oribil. Acest dezastru îi agravează și mai mult spirala descendentă.
Travis începe să se pună în formă și începe în mod activ să caute probleme. El îi exprimă colegului său Wizard că are niște idei foarte proaste în cap, ca un strigăt de ajutor, dar nu iese nimic fructuos din conversație. Ajuns la un punct de ruptură, începe să cumpere arme și să creeze huse sofisticate din sertarele biroului. Este momentul în care povestea începe să se concentreze intens asupra acțiunilor obositoare ale lui Travis, evidențiind împușcarea unui tâlhar înarmat. În ciuda faptului că acțiunea a venit în apărarea unui vânzător al magazinului, îl lasă pe acesta într-o stare disperată, așa cum se arată într-unul dintre cele mai memorabile momente ale filmului, în care se uită în gol la ecranul televizorului, în timp ce pe fundal se aude melodia „Late For the Sky” a lui Jackson Browne.
Toate iadul începe să se dezlănțuie în punctul culminant al filmului. Travis, după ce a petrecut mult timp observând afacerile unei prostituate minore pe nume Iris, decide să ia măsuri în speranța de a o îndepărta de o astfel de viață. Întâlnește câteva obstacole pe drum, printre care Sport, proxenetul ei, iar după un timp, decide să ia măsuri extreme. Într-unul dintre cele mai incredibile finaluri din istoria filmului, Travis se dezlănțuie într-un mod absolut în încercarea de a o salva pe Iris. Perfect filmat și coregrafiat, momentul servește drept catalizator pentru Travis ca personaj, dându-i dorința de a fi văzut și admirat.
Cu toate acestea, filmul nu se termină aici. Travis supraviețuiește schimbului de focuri și se întoarce rapid la slujba sa de șofer de taxi. El o întâlnește din nou pe Betsy, de data aceasta în termeni mai amiabili. Finalul filmului este ambivalent, cu Travis privind alarmant la un obiect necunoscut în oglinda retrovizoare. Atât Schrader, cât și Scorsese spun cu emfază că este menit să reprezinte starea constantă de paranoia și resentimente a lui Travis, indicând că el încă nu se simte bine.
O parte din ceea ce face ca Taxi Driver să fie un film atât de atrăgător este lipsa unei direcții sau a unei intenții clare. Filmul este complet purtat de starea de spirit pe care o descrie aproape până la greșeală, dar funcționează perfect pentru a ilustra starea ambivalentă a epocii. Orașul New York era în pragul falimentului, iar străzile erau pline de rate ridicate ale criminalității și de condiții de trai precare. Reflecta întreaga stare a țării, care încă nutrea resentimente față de trecut. Scorsese a canalizat toată furia și furia în povestea condensată a unui om aproape de punctul de rupere din cauza celor din jur, capturând disperarea unei astfel de situații aproape la perfecție.
Filmul a fost selectat în competiție la Festivalul de Film de la Cannes din 1976 și a fost premiat cu Palm d’or. A fost întâmpinat cu alte aprecieri în America, primind aprecieri universale și stabilindu-l pe Scorsese ca unul dintre cei mai buni cineaști ai timpului său. La aproape 45 de ani de la lansarea sa inițială, Taxi Driver rămâne o piatră de temelie a cinematografiei. Descrie starea de spirit a unei epoci și o juxtapune cu teme universale. Nu este la fel de complicat ca filme precum Memento, dar cu siguranță este plin de o abordare de tipul „show don’t tell”, în care spectatorul este lăsat să organizeze puzzle-ul. Acest statut nu ar fi fost posibil fără superba regie a lui Martin Scorsese, care a realizat un film fără egal în ceea ce privește descrierea coborârii lente în nebunie.
.