Crosby, Stills, Nash & Young au fost complet disfuncționali. And so successful.

• David Kirby
• 2 years ago

Imaginați-vă o producție de „Hamlet” cu trei Hamleți. Sau patru sau doi: Nimeni nu este sigur cine va apărea când, nici măcar actorii înșiși. Acum mutați acțiunea de la un castel din Danemarca la un studio de înregistrări din Los Angeles și, în loc de fratricid și răzbunare, lăsați orgoliile de dimensiuni regale să conducă drama, stimulate de un munte de cocaină și un ocean de alcool. Dați-i fiecărui Hamlet o duzină de Ophelias, chiar și o soție sau două din când în când, și încurajați schimburile.

Acum aveți o idee despre cum a fost să asistați la ascensiunea, căderea, învierea și carambolul cu mai multe mașini care a fost Crosby, Stills, Nash & Young, supergrupul folk-rock care a modelat și a fost modelat de contracultura anilor ’60 și ’70, în timp ce a propulsat milioane de iubitori de muzică la niveluri aproape orgasmice de bucurie, și aproape că s-au omorât (și s-au omorât între ei) pe parcurs. David Browne’s „Crosby, Stills, Nash & Young: The Wild, Definitive Saga of Rock’s Greatest Supergroup” este pentru iubitorii de muzică, dar ar trebui să fie o lectură obligatorie și pentru studenții care studiază dinamica grupurilor. Trupele implodează tot timpul, dar este rar ca una să funcționeze atât de disfuncțional timp de cinci decenii, generând în același timp atât de mulți imitatori, influențând atât de mulți muzicieni și producând atât de multă muzică memorabilă, inclusiv hituri precum „Teach Your Children” și „Ohio”. Jurnalistul veteran Browne este editor colaborator la Rolling Stone și a scris cărți despre Grateful Dead și Beatles, printre altele. Este clar că este un mare fan al acestor băieți, ceea ce înseamnă că îi place mult mai mult decât se plăceau ei între ei.

Povestea începe pe 14 februarie 1968, la legendarul Whisky a Go Go din Hollywood, unde cântau The Hollies. Aflat în centrul așa-numitelor revolte hippie cu doi ani mai devreme, clubul găzduia deseori trupe mai agresive, precum Doors și Frank Zappa, însă aici erau cinci tineri din Manchester, Anglia, inclusiv chitaristul și cântărețul Graham Nash, care cântau melodii spumoase precum „Bus Stop” și „Look Through Any Window.”

În public se aflau Nancy Sinatra, Cass Elliott de la Mamas and the Papas, și alte regalități ale muzicii pop, inclusiv David Crosby și Stephen Stills. Crosby tocmai fusese concediat de The Byrds, iar Stills nu era sigur că trupa sa, Buffalo Springfield, nici măcar nu mai exista. Pe trotuar, după concert, cei doi muzicieni au vorbit cu elocvență despre prestația lui Nash și s-au întrebat cu voce tare dacă nu cumva acesta ar putea fi puntea de legătură către o trupă nouă și mai bună. Potrivit unei relatări a serii, Crosby a spus: „Poate îl putem fura.”

Nu a trecut mult timp până când cei trei bărbați au pornit în turneu împreună și au înregistrat pentru Atlantic Records. Dar lipsea ceva, motiv pentru care Ahmet Ertegun, co-fondatorul și președintele Atlantic, le-a sugerat să își completeze sunetul prin aducerea lui Neil Young, vechiul coleg de trupă Buffalo Springfield al lui Stills. La fel ca multe dintre deciziile lor importante, aceasta s-a dovedit a fi atât cea mai bună, cât și cea mai proastă alegere: prolificul compozitor al lui Young și contratenorul său distinctiv au dat formației o dimensiune suplimentară, dar ego-ul său abundent a adăugat volatilitate unei dinamici de grup care era deja tensionată.

Young era o adevărată fântână de cântece – scria „cam trei pe zi”, a declarat Crosby la un concert. Și în timp ce ceilalți, în special Stills, insistau adesea ca lucrurile să fie făcute în felul lor în studio, Young era un maestru al persuasiunii folosind diplomația aw-shucks. „Neil are acest mod de a se purta ca un copil împiedicat, stângaci și vorbind în jumătăți de propoziții”, a spus producătorul Bill Halverson. „S-a descurcat cu stângăcie pentru a-i păcăli. A fost magistral. Știa exact ce face”. Totuși, poate pentru că avea atât de mult succes în cariera sa solo, Young nu a părut niciodată să aparțină cu adevărat grupului, uneori chiar nefiind prezent atunci când era pe afiș.

Apoi au fost drogurile, care păreau la fel de omniprezente ca și oxigenul. Browne descrie un jam cu Grateful Dead în timpul căruia cineva a pus o rezervă de cocaină în tom-tomul toboșarului Mickey Hart. Când Hart a coborât bagheta, fulgii au zburat în sus și apoi au căzut ca zăpada, toată lumea adulmecându-i pe drum în jos. Crosby a fost atât de aproape de a-și pierde viața în timp ce consuma cocaină pe gratis, încât trupa a angajat un supraveghetor pentru a-l împiedica să exagereze. Acest bodyguard avusese aceeași treabă cu John Belushi, care murise din cauza unei supradoze cu câteva luni mai devreme. „Grozavă referință”, a spus Crosby când cei doi bărbați au fost prezentați.

Stills i-a oferit lui Browne o metaforă de comedie întunecată care descrie cel mai bine interacțiunile dintre cei patru muzicieni la apogeul trupei. Era „o stradă cu patru sensuri”, și-a amintit el, „patru cai care trăgeau în direcții diferite. Care este metoda pe care o foloseau pentru execuții”. Bineînțeles, asta a dus doar la mai multe cântece: „Am externalizat totul”, a spus Crosby, iar asta însemna să ne luptăm cu versurile. După cum scrie Browne, „s-ar putea compila un întreg album cu melodiile spinoase pe care le scriau unul despre celălalt.”

Unul dintre angajații grupului estimează că s-au despărțit de opt ori numai în timpul mandatului său, dar cumva au reușit să se reunească în continuare. Și chiar dacă Crosby a suferit un transplant de ficat în 1994, toți patru sunt activi și astăzi. Înseamnă asta că îi vom vedea din nou împreună pe scenă? Nash a declarat într-un interviu, nu cu mult timp în urmă, că trupei i s-au oferit 100 de milioane de dolari pentru a pleca în turneu. Dar acest lucru nu se va întâmpla, a spus el, dintr-un motiv simplu: „Nu ne plăcem unul pe celălalt.”

Cum i-a spus Crosby lui Browne, totuși, „Întotdeauna a fost ciudat. Nu a fost niciodată să nu fie ciudat”. În acest moment, poate că cel mai ciudat lucru dintre toate nu ar fi ca aceste patru genii irascibile să se reunească, ci să nu reușească să o facă.

David Kirby este autorul cărții „Crossroad: Artist, Audience, and the Making of American Music.”

.