Serviciul Parcurilor Naționale
Sosirea europenilor pe pământurile lor le-a oferit celor Șase Națiuni noi oportunități de a-și extinde influența, devenind o forță dominantă în industria comerțului cu blănuri. Inițial, principalii lor parteneri comerciali au fost olandezii; care s-au transformat apoi în englezi după ce olandezii au cedat pretențiile lor teritoriale din America Angliei în 1660. Relația Confederației cu Franța nu a fost una amiabilă, deoarece Franța s-a aliniat inițial cu Abenaki, dușmani de lungă durată ai națiunilor. Relațiile dintre cele Șase Națiuni și Franța au oscilat între perioade de pace și de violență.
Cu prilejul Războiului dintre francezi și indieni din 1755, atât Franța, cât și Anglia au lucrat în mod activ pentru a câștiga cele Șase Națiuni ca aliați. În timp ce francezii au avut un oarecare succes inițial, în special printre Seneca, cele Șase Națiuni au devenit în cele din urmă aliați ai englezilor. Această alipire a fost câștigată în mare parte prin munca unui singur om, Sir William Johnson. Johnson a fost un imigrant irlandez sărac care și-a construit un imperiu în Valea Mohawk prin relațiile sale cu indienii. S-a cufundat în cultura indiană și, ca urmare a acestui fapt, a fost adoptat în cele din urmă în națiunea Mohawk. În cele din urmă, Johnson a devenit superintendent al afacerilor indiene pentru majoritatea celor 13 colonii și Canada. De-a lungul vieții sale a fost un prieten de încredere, un mediator și un consilier al celor Șase Națiuni.Alianța dintre englezi și cele Șase Națiuni a contribuit la facilitarea construirii Fortului Stanwix în 1758 pe teritoriul tradițional Oneida. În calitate de aliați britanici, Confederația a oferit o măsură de siguranță așezărilor engleze de frontieră din New York și i-a ajutat pe britanici în multe dintre expedițiile lor împotriva francezilor, ceea ce a dus în cele din urmă la victoria englezilor asupra francezilor.
Pacea care a venit odată cu sfârșitul războiului dintre francezi și indieni a fost însă de scurtă durată, deoarece coloniștii au împins și mai mult pe pământurile indienilor. Într-un efort de a opri vărsarea de sânge în continuare, coloniștii englezi și liderii celor Șase Națiuni s-au întâlnit la Fort Stanwix în 1768 pentru a stabili linii de demarcație ferme. Acest „Tratat privind linia de demarcație”, semnat între Anglia și cele Șase Națiuni (care semna și pentru Shawnee, Delewares, Mingoes și alții, atât cu sau fără consimțământul lor), a stabilit o linie fermă între pământurile indienilor și cele europene. În cele din urmă, însă, tratatul a făcut foarte puțin pentru a opri valul de colonizări pe pământurile indienilor.
Venirea războiului dintre Anglia și coloniile sale a adus noi probleme și preocupări pentru Confederația celor Șase Națiuni. Aceștia nu înțelegeau pe deplin de ce englezii se certau între ei și nu doreau să fie atrași în ceea ce ei percepeau ca fiind un război civil. La începutul revoluției, liderii Oneida au trimis un mesaj guvernatorului din New York în care spuneau „Nu suntem dispuși să ne alăturăm niciuneia dintre părți într-o astfel de dispută, pentru că vă iubim pe amândoi, Old England și New England. În cazul în care Marele Rege al Angliei ne-ar cere ajutorul, ar trebui să i-l refuzăm – iar în cazul în care coloniile ni-l vor cere, noi îl vom refuza. Noi, indienii, nu putem să găsim sau să ne amintim din tradițiile strămoșilor noștri vreun caz asemănător.”
Acest curs neutru nu a putut fi menținut însă pentru mult timp, deoarece presiunea a crescut atât din partea Angliei, cât și a celor 13 state. În special englezii au insistat ca Confederația să își îndeplinească obligațiile de aliat al Angliei. În cele din urmă, aspectele de război civil ale Revoluției Americane s-au revărsat asupra celor Șase Națiuni. Incapabilă să cadă de acord asupra unui curs de acțiune unificat, Confederația s-a divizat, nu doar națiunile luptându-se între ele, ci și indivizii din fiecare națiune luând părți diferite. Din cauza vechilor alianțe și a credinței că aveau o șansă mai bună de a-și păstra pământurile sub stăpânirea englezilor, majoritatea națiunilor au susținut Anglia într-o formă sau alta. Doar Oneida și Tuscarora au acordat un sprijin major americanilor.
Membrii Confederației care îi susțineau pe englezi, cum ar fi Joseph și Molly Brant, i-au ajutat pe aliații lor să lanseze numeroase raiduri devastatoare de-a lungul războiului asupra așezărilor de frontieră din New York și Pennsylvania. Oneida și Tuscarora au oferit servicii valoroase americanilor în calitate de cercetași și ghizi, și chiar au furnizat oameni armatei continentale pentru o scurtă perioadă de timp. Ambele părți au făcut raiduri și și-au distrus reciproc satele.
Tratatul de la Paris a cumpărat sfârșitul războiului în 1783. În acest tratat, însă, nici englezii, nici americanii nu au făcut prevederi pentru aliații lor din cele Șase Națiuni. Confederația a fost forțată să semneze un tratat separat cu Statele Unite în 1784. Acest tratat a fost negociat și semnat la Fort Stanwix, aflat în ruină, și a dus la renunțarea de către membrii Confederației aliați cu englezii a unor cantități semnificative din pământurile lor tradiționale; în cele din urmă, nu a fost mai obligatoriu decât fusese tratatul din 1768. Oneida și Tuscarora nu aveau să primească prea multe compensații pentru sprijinul acordat Statelor Unite.
Sfârșitul Războiului Revoluționar a adus pace, dar nicio victorie, pentru Haudenosaunee de ambele părți. Războiul a lăsat confederația și cultura lor spulberate, iar pământurile și satele lor devastate și distruse. În timp ce timpul și norocul au ajutat, multe răni din acea perioadă încă nu s-au vindecat.
Negocierea de la Oneida Carry de William J. Campbell, Ph.D., este cea mai recentă publicație care examinează îndeaproape tratatele care au fost semnate/negociate la Fort Stanwix. Dr. Campbell a folosit texte istorice pentru a-i examina pe cei implicați în tratate și acțiunile lor înainte, în timpul și după ce au avut loc negocierile.
return to:
top of page
history & culture
Fort Stanwix main page