Ce este slujirea bisericii

Ce este slujirea bisericii?

– de –

Dr. Roger Pascoe, președinte

Institutul pentru Predicare Biblică

(Cambridge, ON, Canada)

Introducere

Noi vorbim despre „slujire” ca și cum ar fi de la sine înțeles ce înseamnă și ce implică acest termen. Această lucrare va încerca să definească pe scurt filozofia mea biblică despre slujirea în biserică, abordând următoarele întrebări: Care este scopul slujbei? Despre ce este vorba în „biserică”? De ce există biserica? Acestea sunt întrebări fundamentale la care o teologie biblică a slujirii trebuie să răspundă.

Slujirea creștină este activitatea și responsabilitatea bisericii locale în împlinirea mandatului său definit biblic în lume. Slujirea bisericii poate fi definită în mai multe moduri. În primul rând, slujirea bisericii creștine poate fi definită ca fiind împlinirea Marii Porunci a Domnului nostru: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37, 39). În al doilea rând, slujirea creștină poate fi definită în termenii Marii Comisii a Domnului nostru: „Mergeți, deci, și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate lucrurile pe care vi le-am poruncit” (Matei 28:19-20). În al treilea rând, procesul și obiectivul slujirii creștine pot fi definite în termenii apostolului Pavel ca fiind „echiparea sfinților pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până când vom ajunge cu toții la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la o persoană desăvârșită, la măsura statura plinătății lui Hristos, pentru ca… să creștem în toate lucrurile în Cel care este capul, adică Hristos” (Ef. 4:12-15). În al patrulea rând, slujirea poate fi definită în termenii modelului bisericii primare – și anume: predarea învățăturii apostolilor, angajarea în părtășie, comemorarea frângerii pâinii, rugăciunea împreună, grija unii pentru alții, închinarea la Dumnezeu și evanghelizarea activă a comunității (Fapte 2:42-47). Aceasta continuă să fie baza slujbei biblice și echilibrate și astăzi.

Din aceste texte rezumative și din sfera largă de cuprindere a Scripturii, este evident că slujirea creștină are ca prioritate închinarea lui Dumnezeu, urmată de slujirea pentru Dumnezeu în proclamarea Evangheliei (al cărei rod este botezul păcătoșilor pocăiți) și edificarea sfinților.

De ce să formulăm o filozofie biblică a slujirii?

Tendința este ca noi să ne facem propria filozofie a slujirii, bazată pe propriul nostru concept despre ceea ce ar trebui să facă biserica. Adevărul este, însă, că Dumnezeu ne-a prezentat în mod clar în Scriptură care este slujirea bisericii. Nu noi decidem de ce există biserica (scopul ei) și nici ce ar trebui să facă (misiunea ei). Dumnezeu a făcut deja acest lucru, deoarece biserica este instituția Sa pe pământ, nu a noastră! Responsabilitatea noastră este de a determina cum să realizăm cel mai eficient și adecvat mandatul nostru biblic în comunitatea noastră locală, în timpul nostru în istorie.

Este dincolo de scopul acestei lucrări să schițăm procesul de analiză a slujbei actuale a bisericii dumneavoastră. Este suficient să spunem aici că este vital să formulați o filozofie biblică de slujire pentru a permite conducerii bisericii dvs. să efectueze o analiză obiectivă a slujbei bisericii dvs. pentru a vă asigura că biserica dvs. slujește în mod eficient și deplin în conformitate cu mandatul său biblic.

O filozofie de slujire este o declarație care consolidează și sintetizează materialul biblic pe această temă într-o formă sistematică. Prin articularea unei filosofii de slujire, stabiliți un punct de referință care acționează ca un standard spre care vă îndreptați. Este un etalon care vă permite să măsurați gradul în care vă îndepliniți responsabilitățile de slujire. Este o „constituție” care vă ajută să decideți asupra fiecărui curs de acțiune de slujire în biserica dumneavoastră.

Există o serie de beneficii practice care decurg din definirea unei filosofii biblice de slujire. 1

1. Te obligă să fii biblic. Acest lucru vă împiedică să vă inventați propria filozofie, care ar putea fi nebiblică. Când îți impui propria filozofie peste învățătura biblică a slujirii, începi să te îndepărtezi de temelia lui Dumnezeu și te concentrezi pe obiectivele tale și pe slujbele și activitățile tale preferate.

2. Are sens practic. Te ajută să stabilești obiective reale care sunt în concordanță cu mandatul tău biblic (cf. 1 Cor. 9:26), astfel încât filosofia de slujire să devină practică în cultura și comunitatea ta.

3. Îmbunătățește eficiența, împiedicându-te să petreci timp cu activități sau să începi eforturi de slujire care nu fac parte din mandatul biblic pentru biserică. Define limitele/scopul slujbei. Este o unitate de măsură obiectivă cu ajutorul căreia puteți lua decizii cu privire la potențialele activități de slujire.

4. Vă sporește eficiența. Dacă nu aveți parametri operaționali sau filozofici clar definiți, atunci nu veți avea obiective realizabile clar definite care să fie în concordanță cu acești parametri – adică nu veți avea o hartă și, prin urmare, nu veți ști încotro vă îndreptați și, în consecință, probabil că nu veți ajunge acolo. Biserica primară știa exact de ce există și încotro se îndreaptă și toată activitatea lor era axată pe atingerea acelor scopuri.

5. Te ajută să fii credincios chemării tale la slujire. Slujirea este o vocație în care este foarte ușor să te lași prins în activități care nu sunt necesare sau care nu fac parte din programul bisericii pe pământ. Trebuie să ne menținem cursul în propria noastră slujire, făcând ceea ce Dumnezeu ne-a chemat și ne-a mandatat să facem.

6. Motivează biserica să se comporte în conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru biserică.

O teologie biblică a slujbei bisericii

Această teologie este organizată în șapte domenii ale slujbei bisericii. Secvența în care sunt prezentate aceste subiecte nu are scopul de a indica ordinea lor de prioritate, ci pur și simplu de a oferi rubrici sistematice pentru aceste aspecte esențiale ale unei slujbe bazate pe Biblie.

În primul rând, fundamentul pentru slujire este învățătura și predicarea exactă și relevantă a Cuvântului lui Dumnezeu (Fapte 2:42a; 2 Tim. 4:2; Col. 1:28; 1 Cor. 1:23; 2:1-5). Expunerea Scripturilor și aplicarea lor la ascultători sunt fundamentale pentru creșterea și dezvoltarea spirituală a poporului lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 4:2). Este responsabilitatea pastorului (și a altora care au darul predicării și al învățăturii) să instruiască poporul lui Dumnezeu în „tot sfatul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27). Acest lucru se realizează cel mai bine prin predicarea sistematică prin cărțile Bibliei, atât Vechiul, cât și Noul Testament, astfel încât să fie acoperită întreaga sferă a Scripturii. O astfel de predicare și învățătură (1) oferă poporului lui Dumnezeu hrana spirituală de care are nevoie pentru a „crește în har și în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Hristos” (2 Pet. 3:18); (2) îi echipează pe sfinți „pentru lucrarea de slujire”; și (3) zidește trupul lui Hristos, astfel încât poporul lui Dumnezeu „să ajungă la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la un om desăvârșit, la măsura statura plinătății lui Hristos” (Ef. 4:7-16).

Slujirea de la amvon, deși foarte importantă, este doar o parte din întregul proces de educație și hrană creștină. Cred că educația, îndemnul și încurajarea credincioșilor au loc într-un mediu echilibrat de studiu personal al Cuvântului, grupuri mici, mentorat și ucenicie individuală și slujirea de la amvon. Ceea ce este de o importanță capitală este ca Cuvântul să fie predicat și predat cu acuratețe și relevanță.

Predicația expozitivă (sau, biblică) este modelul biblic pentru proclamarea publică a Cuvântului lui Dumnezeu. Termenul de „predicare expozitivă” este adesea înțeles greșit și asociat cu exegeza clinică, „uscată” a Scripturii. Totuși, acest lucru nu este corect sau precis. Predicarea expozitivă, definită și practicată în mod corespunzător, este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt, care interpretează cu acuratețe înțelesul acestuia, explică clar adevărul său, declară cu autoritate mesajul său și aplică în mod practic semnificația sa, cu scopul de a genera un răspuns transformator din punct de vedere spiritual în rândul ascultătorilor. Dacă această definiție este un pic cam lungă și complexă, atunci definiția apostolului Pavel este probabil cea mai scurtă și mai simplă – „Predicați Cuvântul” (1 Timotei 4:2).

În al doilea rând, încrederea pentru slujire este rugăciunea (Fapte 2:42d). O slujire de rugăciune activă și dinamică este vitală pentru supraviețuirea și creșterea fiecărui credincios în parte și a bisericii în mod colectiv. O slujire de rugăciune ar trebui să fie diversă în forma sa (de exemplu, grupuri mici, echipe de rugăciune, parteneri de rugăciune, rugăciune corporativă, rugăciune individuală), amplă în obiectivele sale și răspândită în tot corpul bisericii. Rugăciunea ar trebui să facă parte din viața bisericii în mod constant (cf. Fapte 1:14; 4:23-31; 12:5; 1 Tes. 5:17) și trebuie să înceapă cu exemplul liderilor bisericii (Fapte 6:4; Col. 4:12). Printre altele, biserica trebuie să se roage pentru conducătorii ei (1 Tes. 5:25; 2 Tes. 3:1); unii pentru alții (Iacov 5:16); pentru autorități (1 Tim. 2:1-4); pentru proclamarea pe scară largă și cu îndrăzneală a Evangheliei (Ef. 6:18-20; 2 Tes. 3:1); pentru cei bolnavi (Iacov 5:14-16); și pentru unitatea și mărturia bisericii (Ioan 17:11-23). Putem învăța multe despre forma și conținutul rugăciunilor noastre din exemplul rugăciunilor apostolului Pavel (cf. Ef. 1:15-23; 3:14-21; Fil. 1:2-11; Col. 1:3-6, 9-14; 1 Tes. 1:2-4; 5:23; 2 Thess. 1:3-5, 11-12).

În al treilea rând, puterea pentru slujire este Duhul Sfânt (Fapte 1:8; 1 Cor. 2:1-5; 1 Tes. 1:5; 1 Pet. 1:12). Duhul Sfânt poate face și face ca slujirea bisericii să fie eficientă și puternică. Numai El singur schimbă viețile oamenilor în conformitate cu voia lui Dumnezeu și în chipul Fiului lui Dumnezeu (Rom. 8:29; Ef. 1:11-14; Col. 1:9). Numai El singur are puterea de a-i convinge pe oameni de păcat (Ioan 16:8) și de a ne acorda o viață nouă în Hristos (Ioan 3:5; Tit 3:5); de a ne face capabili să trăim vieți sfinte (1 Cor. 6:19; 1 Pet. 1:2); de a ne ruga eficient (Rom. 8:26; Iuda 20); de a sluji Cuvântul cu putere (1 Cor. 2:1-5; 1 Tes. 1:5-6); pentru a-L glorifica pe Dumnezeu în viețile noastre (1 Cor. 6:20); și pentru a ne lumina înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu (1 Cor. 2:13-16; 1 Ioan 2:20, 27).

În al patrulea rând, legătura slujbei este părtășia credincioșilor (Fapte 2:42b, 44-45). Legătura noastră comună în Hristos este sursa părtășiei noastre și a unității noastre. Prin părtășie, credincioșii exprimă reprezentarea locală a trupului lui Hristos (1 Ioan 1:7; 1 Cor. 12:26; Ef. 2:19-22). Atunci când credincioșii sunt interconectați prin relații autentice și pline de iubire, ei formează o unitate care oferă putere și stabilitate bisericii. Această părtășie este demonstrată prin grija unii față de alții din punct de vedere fizic, emoțional, psihologic, economic și spiritual. Îngrijirea poporului lui Dumnezeu este o slujire la nivelul întregii biserici, în care toți membrii trupului se îngrijesc de interesele celorlalți, sprijinindu-se unii pe alții în mod practic, în rugăciune și în dragoste (cf. Fapte 4:32-37; 6:1; 1 Cor. 12:25; Gal. 5:13; 6:2; Ef. 4:32; 5:21).

Cum spune Gene Getz: „Creștinii nu pot crește eficient în izolare! Ei trebuie să se experimenteze unii pe alții”. 2 Prin urmare, liderii bisericii ar trebui să se asigure că trupul bisericii se angajează într-o părtășie regulată ca o comunitate de credincioși cu o viață comună în Hristos, obiective comune, nevoi comune și interese comune.

În al cincilea rând, expresia slujbei este închinarea pasionată (Fapte 2:42c). În închinare, biserica își exprimă în mod colectiv admirația față de Dumnezeu și datoria sa de recunoștință față de Dumnezeu pentru cine este și pentru ceea ce a făcut. Don Carson descrie închinarea ca fiind „răspunsul adecvat al tuturor ființelor morale și sensibile față de Dumnezeu, atribuind toată onoarea și valoarea Creatorului lor – Dumnezeu, tocmai pentru că este demn, în mod încântător „3. O închinare vibrantă și dinamică este vitală pentru viața și sănătatea bisericii ca trup și a membrilor săi în mod individual. Închinarea trebuie să fie o practică zilnică, pe tot parcursul vieții, pentru toți credincioșii în mod individual, pentru ca închinarea corporativă să fie eficientă și semnificativă. Închinarea publică include cântarea de laudă lui Dumnezeu, citirea Scripturii, rugăciunea colectivă, predicarea Cuvântului și respectarea rânduielilor bisericești.

Mesele Domnului sunt esențiale pentru închinarea noastră, deoarece simbolizează însăși baza existenței noastre ca și credincioși și ca biserică. Ea ne concentrează pe amintirea morții lui Hristos din perspectiva învierii Sale și privește cu nerăbdare la revenirea Sa (1 Cor. 11:23-26). Evenimentul spre care a privit cu nerăbdare întregul T.O. și care este punctul de sprijin al istoriei răscumpărării ar trebui să aibă o importanță vitală și să fie o prezență regulată în slujirea noastră în biserică.

În al șaselea rând, ideea centrală a slujbei este mântuirea celor pierduți (Fapte 2:47; 5:42; Mat. 28:20; Mc. 16:15; Rom. 10:14-15). Nu numai că slujirea creștină practică se exprimă în grija față de ceilalți credincioși, ci și în grija față de necredincioși. Slujirea creștină proclamă cu îndrăzneală bunătatea lui Dumnezeu în Evanghelie, cu scopul de a ajunge la cei pierduți pentru Hristos (Rom. 2:4). Acest lucru ar trebui să se facă în moduri relevante din punct de vedere cultural, atât personal, cât și corporativ. Mesajul Evangheliei despre „pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:21; Rom. 10:9-10) ar trebui să fie predicat în mod regulat de la amvon, iar oamenii ar trebui să fie instruiți și motivați să spună altora calea mântuirii. În acest fel, biserica și membrii ei devin o lumină pentru Dumnezeu în comunitate (Mat. 5:14-16). Prin rugăciune și sprijin financiar, ei pot contribui, de asemenea, la evanghelizarea lumii prin misiuni.

Liderii bisericii ar trebui să faciliteze evanghelizarea corporativă, să încurajeze și să instruiască membrii în evanghelizarea personală și să motiveze participarea la evanghelizarea mondială.

În al șaptelea rând, domeniul de aplicare al slujbei este la nivelul întregii biserici (1 Cor. 12-14; Rom. 12:1-8; 1 Pet. 4:10-11). Slujirea este o sarcină la care fiecare credincios a fost chemat (Ef. 4:12; Rom. 12:4-8). Pe măsură ce creștinii învață și cresc, ei trebuie să folosească darurile pe care Dumnezeu le-a dat în slujba Lui și în beneficiul întregii biserici (1 Cor. 12:1-31). Conducătorii bisericii ar trebui să-i afirme pe membri în darurile lor spirituale, să-i instruiască în folosirea acestor daruri, să le ofere posibilitatea de a le folosi, să-i motiveze să facă acest lucru (Ef. 4:11-16) și să-i însărcineze cu slujirea (2 Tim. 1:6; 1 Tim. 1:18; 1 Tim. 4:6-11; Fapte 13:3), fie în cadrul propriei biserici, fie pe câmpul de misiune, fie oriunde îi cheamă Dumnezeu. În acest proces, noi lideri sunt, de asemenea, identificați și instruiți pentru a asigura conducerea spirituală.

De fapt, slujirea la nivel de biserică nu se limitează la fiecare biserică locală în parte, ci se extinde la trupul lui Hristos în cea mai largă sferă a sa. Astfel, bisericile cu convingeri teologice similare ar trebui să coopereze împreună la nivel local și național (1) pentru a orchestra întreaga gamă de slujire bisericească pe care o biserică locală nu ar putea să o facă de una singură; (2) pentru a responsabiliza bisericile locale în fața unui corp mai larg; (3) pentru a oferi o dovadă vizibilă a adevărului că alcătuim un corp unit; și (4) pentru a lua decizii unitare cu privire la probleme care altfel ar putea fi divizatoare. Această practică a fost evidentă în biserica primară în ceea ce privește ucenicia (Fapte 11:26), eforturile de ajutorare economică (Fapte 11:27-30) și deciziile doctrinare și practice importante (Fapte 15:1-36).

Dacă o biserică devine centrată pe sine și separatistă în atitudinea sa, ea riscă să devină cultică, dacă nu chiar un cult; ea se separă de corpul mai mare de credincioși și nu reușește să funcționeze în practică ca o biserică din N.T..

Concluzie

Ce este, atunci, slujirea? În concluzie, scopul slujbei este (1) de a-i aduce pe oameni la credința mântuitoare în Hristos și apoi de a-i ajuta să crească în asemănarea cu Hristos; și (2) de a-i aduce pe fiecare credincios într-o relație vitală și autentică cu Dumnezeu prin harul lui Hristos și prin puterea Duhului Sfânt, astfel încât fiecare credincios să Îl slăvească pe Dumnezeu în gând, cuvânt și faptă, atât în biserică, cât și în lume, cu scopul final de a-i prezenta pe fiecare desăvârșit în Hristos (Col. 1:28).

Scopul slujbei nu este de a „face” biserică. După cum subliniază Glenn Wagner, „esența bisericii trebuie să fie mai mult decât a face. Biserica trebuie să își extragă esența din Dumnezeu, din neprihănirea și sfințenia Sa. Ea trebuie să prindă contur pe baza valorii Sale ca și Creator. Trebuie să reflecte gloria Sa ca Dumnezeu, iar atunci când se întâlnește și slujește, trebuie să exprime înapoi către Dumnezeu gloria datorată numelui Său. Biserica trebuie să fie mai mult decât simple încurajări psihologice, sfaturi pentru îmbunătățirea relațiilor interpersonale și seminarii religioase utile. „4

Ministeriul nu înseamnă ritual sau religie de rutină, ci o relație vie cu Dumnezeu. Nu este vorba de creștere numerică, ci de creștere spirituală. Nu este vorba despre programe, ci despre oameni – oameni care se concentrează în întregime asupra lui Dumnezeu, care sunt puternic umpluți de Duhul Sfânt și care sunt uniți în mod fericit într-o comunitate a harului; oameni care Îl exaltă în mod vibrant pe Hristos, care săvârșesc în mod deschis fapte de credință, care învață cu acuratețe adevărul, care proclamă cu îndrăzneală Evanghelia prin cuvânt și faptă și care depind în mod autentic de rugăciune. Soli Deo Gloria.

.